Until Sextil

„Uneori mai intram în ea și noi, copiii. Astfel, la Paști, când se coceau colacii-cozonacii cu multe stafide, care trebuiau curățate, ceea ce era treaba noastră. De asemenea, când se tăia porcul și se făceau cârnații și cartaboșii, și aceștia cu stafide, dar negre – și se topea untura tăiată în mici cubulețe, de era unsă toată bucătăria, casa, masa și copiii până după urechi.

Când pentru „ele”, adică pentru servitoare, numite și „cele din afară” – nu rămânea mâncare de la masă, jumările, care le plăceau mult, salvau situația.

Din urechile și botul porcului se făceau „cotoroagele” cu mult usturoi, care se vedeau și în vitrinele cârciumilor, când tăiau porci, cu un strat gros de paprică deasupra.

Printre sarmale găseai bucățele de carne grasă, uneori și slănină râncedă, care dădea mâncării un gust particular, cu care trebuia să te obișnuiești.

Varza era cea mai indiscretă din toate mâncările, căci cât timp fierbea, duhnea toată casa și mirosul stăruia prin odăi și după ce ai mâncat-o.

Dacă ieșeai din pivniță, dădeai, în curte, de cotețul de găini. Târgul de pui era cercetat vinerea cel dintâi, căci după orele zece nu mai găseai decât păsări slabe. Veneau cocoanele și alegeau. Apucau puii de picioarele legate, îi încercau de greutate scuturându-i fără menajamente și ținându-i cu capul în jos tot timpul, de trebuie să-i fi apucat toate amețelile. Ca să vadă cât sunt de grași, ele suflau dindărăt să se cunoască cât de galbenă e pielea.

Din când în când un cap de vițel cu sos de ghimber, tare aromat și gelatinos. Căci dresurile erau încă multe, iar scorțișoara, cuișoarele, foile de lurbăn și muștarul cel franțuzesc și cel dulce și acrișor, făcut cu must – nu lipseau la anume mâncări.

În copilărie mâncam și mere umplute. Se alegeau mere mari, la care se scotea coceanul și în locul lui se băga umplutură de carne.

Untdelemnul, indispensabil mai ales la mâncările de post, mai demult îl aduceau din împărăția turcească negustorii, în burdufuri de piele. Abia mai târziu, deodată cu trenul, veni cel de Provansa și cel mai puțin apreciat, din Italia. Maionezele, originare din orașul Mayonne, și bidoanele de tinichea cu untdelemn ne-au venit mai târziu.

Odată veni tata cu o caracatiță cumpărată de la Eremias. Deși a stat mult timp în untdelemn și mi se pare a și fiert cu ceasurile, când am dus-o la gură parcă rodeam o talpă. Dar nu recunoștea nimeni din noi că nu era bună.

Melci mâncam rar și numai primăvara, când erau închiși în casuliile lor. Se mânca numai coada în spirală, cu hrean și oțet și untdelemn.

Mama, voind să afle secretul acestei prăjituri care-i plăcea deosebit, s-a dus într-o zi la atelierul grecului, în fundul unei curți. Acest drum a dezbărat-o de curiozitatea ei, căci a găsit acolo o muscărie și o murdărie încât n-a mai mâncat baclavale niciodată.

Cofetarul vindea și „fărâmituri”, adică ceea ce se lipea de tavă și se zgâria cu cuțitul. Un toc – cornet – plin costa un creițar.

Tot cu cap venea la masă ciorba de miel. Fiecare copil avea altă dorință. Unul voia creierul, altul limba, al treilea ochii.

Ca să ne facem o idee despre numărul sălbăticiunilor împușcate, voi cita câteva cifre din statistica Societății Vânătorilor din 1891

urși 2
mistreți 15
căprioare 24
iepuri 558
cocoși de munte 1
găinuși 137
prepelițe 3545
rațe sălbatice 196
sitari 230
porumbei sălbatici 256

Dar animalele sălbatice și mai ales păsările, mai au și alt dușman: fiarele care le stârpesc, mai cu seamă vulpile.

Brânzeturile străine nu prea aveau trecere, afară de cele elvețiene, de Emmenthal, cu „lacrimi” în găurile mari.

În târg erau cele două rachierii, „La Pește” și „La Rac”, pe la care se abăteau trocarii seara, când se întorceau acasă. Cuvântul „bodegă” lipsește din Dicționarul Academiei, căci bodegile nu se deschiseseră când acesta ajunsese la litera B.

Berea se bea mai mult ziua, dar o beau mulți regulat, în fiecare zi. Toți însă țineau ca „gulerul” să fie întreg, semn că berea nu era stătută.

Țigările „de piele”, adică de foi, nu se prea fumau. Un fumător adevărat și nu prea grăbit gusta cu anticipație țigareta, pe când sucea tutunul așezat frumos pe foița subțire, o răsucea și o lipea cu limba, rupând și aruncând partea prisositoare a hârtiei.

Țigara o aprindeai cu „cătrănițe”. Cele mai ieftine erau de pucioasă galbenă sub stratul de catran. Ele ardeau și în vânt, pâlpâind cu flacără albastră și răspândind un miros penetrant de sulf.

Va veni, desigur, și la noi o vreme când lumea va da mâncării mai puțină importanță decât am dat noi. În cursul celor două războaie pe care le-am apucat și a anilor de refacere ce au urmat, am trecut prin atâtea evenimente importante încât ai crede că lumea nu avea vreme să se gândească la ale gurii. Și totuși, doar zece la sută din conversația oamenilor e rezervată stărilor excepționale pricinuite de război, iar nouăzeci la sută din griji și din întrebări sunt: de unde iei untul? cât costă zahărul? unde se găsește bere?”

 din „Brașovul de altădată” – Sextil Pușcariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.