Little angels

Nebunul a ieșit. Mângâie gratiile înghețate. Niciun cârcel de viță uscată nu se-nfășoară pe bară. Lustruiește, lustruiește, mâna nu i se lipește. Nu e destul de caldă. Se zice că poartă noroc. Se agață de gratii și umblă în mâini de la un capăt la altul. Se ține în dinți de bara de sus și dă din picioare. Pupă îmbinările, sudură cu pupătură, sudură cu pupătură. Apare un porumbel. Are picioruțele roșii. Calcă pe pietre de parcă l-ar frige. Vine nebuna cu un vătrai în mână. Face un salt și izbește cu vătraiul spinarea porumbelului: Puturosul naibii! Porumbelul se îndoaie. Nu se desparte în bucăți dar pe mijloc are o îndoitură. Se retrage de sub vătrai și se scutură șontâcăind. Nebunul întinde piciorul și calcă încet pe porumbel. Talpa lui apasă pe porumbel, porumbelul se ghemuiește sub talpă fără să-ncerce să fugă. Nebuna ia vătraiul și izbește cu el piciorul nebunului: Puturosul naibii! Toți vreți mălai! Piciorul rămâne deasupra porumbelului. Mai dă! strigă nebunul. Nebuna îi mai trage o lovitură de vătrai. Nebunul pune piciorul în pământ, porumbelul fuge, mâinile nebunului se îndepărtează de gard ținându-se nemișcate de bară, bara se desprinde de gard, nebunul se întoarce spre nebună și râde. Nebuna intră în cușcă și se ciucește într-un colț: O fi rău să stai? În depărtare se aud explozii mici și plăcute. Nu cred că sunt artificii dar nu îmi vin în minte alte explozii plăcute. Mici împușcături urmate de câte un mic oftat. Dacă ar fi aproape, aș ști că se întâmplă chiar în țigara mea, o așchie pocnind în jar, dacă aș ține țigara la ureche, să îmi tragă din otită, dacă aș avea otită. Porumbelul merge așa: un pas cu dreptul, încă un pas cu dreptul, un salt pe ambele picioare odată, un pas cu dreptul, încă un pas cu dreptul, un salt pe ambele picioare odată. Face înconjurul cuștii fără să greșească. Are o cadență. Și se și antrenează. Și își și menajează piciorul stâng. Are și memorie. Are și plan. Un pas cu dreptul, încă un pas cu dreptul, un salt pe ambele picioare odată. Nu poți să nu râzi. Nu poți să nu te bucuri. Îl urmărești și te bucuri. N-ai nicio explicație, ce explicație să ai. E mai deștept ca tine, asta-i clar. Asta e singura bucurie. Tic-tic-tac, tic-tic-tac, puturosul naibii, puturosul naibii, toți vreți mălai! O fi rău să stai? Dar nebuna nu trebuie să fie frumoasă, ea trebuie să fie fragilă. Și frumusețea n-o să fie fragilitate și fragilitatea n-o să fie frumusețe, ouăle vor sta separate în cofrajul protector. Dar la omletă se va adăuga ceapă sau slănină, la omletă se va adăuga un halat de baie pufos ca omleta, după omletă va urma sexul cu burta plină în blânda zorilor lumină. Ea va trebui să fie fragilă și străvezie și noi vom vedea prin lumina crudă oul prăjit. Ea va fi fragilă și crudă după ce va fi prăjit și-nghițit oul neclocit, neînnaripat încă, neîmpufoșat, neciripit. El își va aminti totul, înghițitură cu înghițitură, va îmbrățișa porțelanul solid, îngenunchind, va sta cu capul plecat pentru a obține-ndurare, va vărsa după canoane și se va căi, va fi numit cavaler, va pleca la oaste, va ucide. Ea se va îmbrăca într-un pulover gros, se va duce în atelier, va picta. Pânzele ei vor înfățișa un măcel. Apoi un alt măcel, diluat. Apoi măcelul carbonizat. Apoi pustiul. Nebuna va sta în coteț iar nebunul îi va rânji din afara cotețului. Ei nu vor trebui să mai lovească nimic odată ce-și vor fi ocupat pozițiile în care sinele face click. El va face click pe bara boltei de vie. Ea va face click pe vine.

To be or not to be

Perle și rafie

Transfigurați, îndoliați, rătăciți, eu, bursucul îmbogățit și cu umbra mea femelă, înaltă și incandescentă, vă chemăm să ne vedeți, v-am fi chemat să vă mustrăm, să vă ironizăm, să vă ciupim și să vă tăiem drept pedeapsă unghiile de la picioare, am fi tunat și v-am fi zguduit cu tot cu ziduri, v-am fi zdruncinat creierii-n cap și ficații-n esofag, v-am fi împușcat cu alice de vinovăție pe care fi le-ați căutat cu limba și cu dinții și cu furculița de pește și cu magnetul și cu ampermetrul și vi le-ați fi smuls prin contorsiuni și frăgeziri, iată-ne cum stăm lipiți de perete, v-am chemat să ne priviți, să luați act de muțenia noastră, să distingeți pe chipurile noastre mâhnirea. Iată cum trebuie să tăcem pentru ca mâhnirea noastră să se răspândească, cum stăm nemișcați și lăsăm pulberea noastră neagră să se aștearnă ca un lințoliu pe fundul plămânilor voștri. Și iată-vă pe voi pufnind în râs în fața înmărmuririi noastre, iată-vă uimiți de fantasma în care pesemne că trăim, iată disproporția emoțională cu care trăim ceea ce voi numiți inconveniente, iată ochii noștri plutind în lacrimi și gura noastră sigilată de șoc în fața ochilor voștri micșorați de râs și a gurii voastre izvorâtoare de chicot. Priviți-ne cum stăm și nu spunem nimic și așteptăm să vă pătrundeți de stupefacția și dezamăgirea noastră. Priviți-ne cum așteptăm zadarnic, izolați într-o durere pe care refuzăm s-o comunicăm. Noi suntem conducătorii voștri. Astăzi vom studia recviemul.

Incandescenta umbră femelă
Deschide un dulap și se privește în ușă
Întinde mâna spre un raft și scormonind adânc printre
Pulovere
Scoate un ruj
Umbra desenează pe ușa dulapului o gură
Peste afișul învechit
Apoi rupe afișul și crâmpoțește gura în pumn
Privindu-se în oglindă
Labele bursucului îmbogățit îi așază la gât un colier de perle
Umbra lui femelă zâmbește binevoitor apoi declară
Nu e îndeajuns
Nu ne putem bucura de perle
Când e urât afară
Când alții n-au ce pune pe masă
Nu ne putem bucura de perle
Doar pentru că e ziua mea
Doar pentru că nu avem mari probleme de sănătate
Bursucul își retrage labele mai goale ca niciodată
Și spune Îmi pare rău că nu îți pot oferi
O societate selectă capitalistă și democratică
Cei doi se privesc în ochi îndurerați
Vinovați de pierderea sarcinii
N-ar fi trebuit să ne surmenăm.

De ce ne-au chemat? întreabă gurile trandafirii, polen împroșcând, petale zvârlind. Să le vedem supărarea cât încă sunt vii, spune cafeniul catifelat. Înseamnă că nu vor mai fi tot vii la un moment dat, poate că simt că vor muri, poate c-au vrut să lase lucrurile în ordine, mâhnirea de-o parte, voia bună de partea cealaltă. Au împărțit dinainte și ne-au pus în fața faptului împlinit. Iar noi vom suferi și ne vom simți nedreptățiți. Se aud îmbrânceli și rostogoliri pe scări apoi o cascadă și-n capătul ei o saltea multistratificată, ambele din râsete ieftine, direct de la producător. Ce-i al lor e pus de-o parte, zice cineva, iscând un țipăt de durere – nu mai pot să râd, mă dor mușchii intercostali. Țipătul e urmat de o serie de gemete empatice. După un mârâit prelung de recâștigare a aerului, se lasă liniștea.

Bursucul își caută papucii cu ghimpi și ascunzându-și capul sub masă spune mirat:
Mă simt jignit dar nu știu de ce.
Mă simt jignit dar intuiția îmi spune că nu m-au jignit.
Ba din contră, chiar mi-au făcut sarcina dificilă.
Mi-a fost greu să mă simt jignit fără să fiu.
Mai bine le-aș fi spus dinainte că vreau să mă jignească.
Acum mă simt vinovat că am mințit.
Și-apoi trebuia să știu că-s mulțumiți dar m-am luat ca prostul după populație. Acum sunt la fel de prost ca populația iar lor nici nu le pasă. Probabil că abia le confirm.

Umbra zvâcnește din colier, pocnind o perlă-n alta cu câte-un bobârnac. Durerea noastră nu s-a transmis, în concluzie, nu i-am umanizat. Cred că am făcut o figură foarte caraghioasă. Mai bine studiam o gigă. Măcar ne mai descărcam cu toții de energii.

Mă uit și eu la întâlnirea dintre conducători și mase. Conducătorii suferă, masele se distrează. Aș suferi și eu umpic. În secret. Pentru mine. Aș face un exercițiu de adâncă mâhnire. M-aș simți și eu umpic neînțeleasă. Mai mult. Complet neînțeleasă. Prost înțeleasă. Răstălmăcită. Dar mi-e rușine să mă îndurerez. E amuzant, îmi vine să râd.

Patul lui Procust curat, Procust șezând tulburat pe-un scăunel de grădiniță.

Mândrie

Primesc un telefon:

T. se pregătește să moară, cum o să moară, întins sau adunat?
Întins, răspund. Mult întins.
Ca să știu în ce-l pun. Am pregătit, oricum, o sacoșă de rafie.
Treaba ta, îi spun, eu lui Kitsune i-am promis sicriu de la copii.

:))

Cu mare drag

Aș vrea să-mi scoateți o măsea
Cu mare drag, îmi răspunde
Aveți însă un accent ciudat
De douăzeci de ani îl am
De când am plecat din Iran, dar probabil că știți
Iranienii nu sunt arabi
Eu chiar m-am bucurat că i-au împușcat la graniță
Scuipați!
Și-acum stați să vă punem costumașul albastru
Costumașul albastru se culcă peste mine ca o pisică de mare
Dacă aș mângâia-o pe spate…
Foarte greu costumașul acesta, zic
Admirativ, pare frânt de oboseală costumașul
Medicul umflă pieptul și îmi spune: plumb
Își rotește ochii prin cameră
Cu mare drag
Toată încăperea e îmbrăcată în plumb
Suntem în siguranță
Aveați dreptate când ziceați de rădăcini
Se uită la radiografie cu frică și duioșie, mușcându-și buzele
Cu rădăcinile dumneavoastră nu-i de glumit,
E nevoie de foarte mult suflet aici
Și asistenta pregătește câteva seringi cu suflet
Și câteva cutiuțe cu praf de suflet
Un elevator de suflet și un clește foarte însuflețit
Apoi medicul lucrează și lucrează
Și lucrează și lucrează și lucrează
Și nu mai am nicio îndoială că vrea să-mi smulgă măseaua din șold
Și încă puțin încă puțin
Și măseaua iese cu femur cu tot
Încă puțin, se vede și rotula
Și iată și tibia și iată măseaua
Un boboc de trandafir pe care asistenta îl pune în glastră
Scuipați și respirați
Și medicul ghemotocește mănușile și le aruncă cu sete în coș
E totuși ceva inexplicabil, mormăie
Ceva complet inexplicabil,
La câtă salivă produceți n-ar trebui s-aveți niciun fir de tartru
Apoi se uită la firul de măsea din glastră
Și mormăie reanimat, dar îmi place că știți, îmi place că știți tot ce trebuie
Îmi place că știți că suntem persani și că după extracție o să vă umflați și-o să vă-nvinețiți și-o să săriți numai într-un picior câteva zile.

Lipa-lipa

De aceea coardele nu vor avea niciodată rezultatul ventuzelor și nu vor ajuta nici deplasarea, nici contactul, nici aderența la suprafețe, iar marcatorii de coardă vor fi anulați de marcatorii de ventuze. De aceea propulsia externă se va dovedi neputincioasă în fața propulsiei interne, iar vizitatorii vor fi preferați chiriașilor. De aceea industria hotelieră se va extinde către ciuperci otrăvitoare, coropișnițe, jaguari și pisici de mare cu pete albastre, în timp ce micii agenți imobiliari vor ajunge în poziția de etnografi ai planetei, amenajând clinicile muzeale ale nostalgiei. Și cum vă imaginați că pioletul poate duce la coeziune, când simpla lui existență se rezumă la distrugerea unei părți din suport, consumând suprafețele fără să lase nimic în loc, când deja au apărut culegătorii de țăndări, eficienți ca scoica perliferă culegătoare de nisip. Priviți această rochie roșie și-aceste cizmulițe cu brizbrizuri, lănțișoare, capse – mai pe scurt: diamante – oare nu aderă ea mai ușor, oare nu e mai flexibilă, oare nu își anunță ea venirea și plecarea mai sonor? Oare această sonoritate nu este mai încurajatoare și mai favorabilă noului comerț? Câtă surpriză poate aduce tăcerea, în fond? Câtă altă tăcere de sămânță, exploatabilă, reproducătoare, generatoare de spațiu pentru hrană, iese din tăcerea de fond? Puțină. Foarte puțină și extrem de valoroasă. Muad’Dib is wise in the ways of the desert. Muad’Dib creates his own water. Dar c-o lacrimă nu sărezi un ceaun de cartofi. Trebuie sădite dureri adânci și vaste, pentru ca lacrimile să ajungă la toți, pentru că toți sunt suprafață și subconștientul e suprafață și coma e suprafață și moartea biologică e suprafață și ventuzele nu-și permit să o împuțineze. Cu marea lor mobilitate și-ar putea tăia creanga de sub picior fără să ducă grija zilei de mâine. Dar nu e nimic comic în asta. Muad’Dib is wise in the ways of the desert, ventuza fuge de înțelepciune, ea nu își face propria agheasmă, în schimb desfundă canale-nfundate, făcând teoreticul practicabil.

Spiccato