Sau invers

Mi-am scris numele pe o piele de bou, l-am lipit pe frigider
Am deschis ușa, îmi pare bine, Arctica
Am suflat în sulfat – în bronșită mi-am descoperit branhiile
Mi-am învestit pâinea în rangul „toastul credincios”
Și am salvat un pișcot de la mâhnire
Am cules bube dulci de la gura copiilor
Și din ele am făcut vișinată eritematoasă
În gârlă, sub aripi de șopârlă, am ascultat întreaga slujbă
Am deschis gura și m-am împărtășit
Cu continentele
Iar degetele mi-au pocnit și la a treia pocnitură m-am trezit
Sunt O, H2O! și nu îmi voi mai aminti nimic
Și avioanele au dat mai repede din aripi și cuiburi au făcut
În coarnele cerbilor ce regurgitau biocâmp
Pe raftul cu produse organice de la cinema
ălvaira popescó.
Am văzut ceara curgând din urechile lui Icar
Și i-am plâns lipsa de fitil
De flacără l-aș fi ținut
Dacă ar fi avut
Dar numai umerii au fost de înălțarea lui
Spre Voyager.
Ochilor cârpiți de prea multe diminețe
Le-am hrănit pânzele cu muște țețe
Și păianjenii au adormit
C-o falcă-n vânt și-una-n pământ.
Mi-am vărsat fierea pe-o limbă de uscat
Pe care am arat-o-n lung și-n lat, despicând-o
Despicabila de ea, făcând-o să vibreze
Pe ritm de imn, pe băț în chip de steag înfipt în pol
În polul frumos, căruia i se mai spune jos.
Am legat doi melci unul de altul și pe ei am scris
Panasonic, îi port la gât ca pe-o pereche de patine
Și-i duc la urechi când vine infirmiera
Să mă întrebe dacă am nevoie de ceva
De o pătură sau o ploscă sau – mai bine
de manopera sa.
Am numărat invers
Invers am numărat în spital
Am dat un halat pe-un regat și scuipând am scăpat.

Pa, vânat, pa!

Dar ies în stradă și nici de data asta n-au folosit gaze lacrimogene, în fiecare zi ies în stradă cu speranță și nici-o icoană stradală nu plânge, nici măcar poza lui Arsenie Boca nu se-ncrețește, nici măcar Simona Halep nu transpiră ci dă din mână în continuare ca Maneki Neko: lasă-i să bată mingea, nici studenții nu lovesc cu peturi în capote și nu strigă la muncă, la muncă, iar până nu vor folosi gaze lacrimogene, ochii noștri nu vor avea de lucru și vor consuma clipitul pe frunze uscate, o perioadă de sărăcie care pare că nu mai trece, o vlăguire a aerului prin care toate imaginile își fac de cap, libertate și haos și nici urmă de gaz, până când nu vor folosi gaze lacrimogene, nu va exista nicio spărtură în orașul fals, în el nu vor putea intra niciun fel de oameni adevărați și din el nu se va scurge nimic în afară, va rămâne închis ca o bulă de aer în pielea groasă a unui pește de sticlă. Nu există sport mai superficial decât vânătoarea și dacă te apuci de el trebuie să te descalți la liziera pădurii de orice speranță, devenind atenție și, devenind atenție, pe tine te înnăbușești, în tine îndeși pământ cleios, bătucești, astupi. De fiecare dată când cumperi un buchet de flori, vânzătoarea pune mâna pe foarfecă și spune stați să mai tăiem din cozi și tu ești de-acord, pentru că e mai frumoasă tăietura proaspătă, decât una uscată ca o bătătură sau decât o foloștină descuamată, și toate acele bucățele rămân undeva stivuite, lângă gălețile cu flori, acum îți trebuie acele cozi, nefolositorul încarnat și reiterat, contrariul chibriturilor și al teoriei lor, acordul pe cât de iute, pe-atât de liniștit, întreținerea obișnuinței, anularea suspiciunii ca opțiune și desfricoșarea frivolă și consumul nedescompus în victime și e-uri. Până când nu începe dispersia cu gaze lacrimogene, nu are rost să stai în stradă, e datoria ta doar să verifici din când în când, ca și când ai scoate mâna pe geam căutând picăturile aerelor condiționate de la etajele superioare, e ca și când ai căuta reacțiunea în lipsa acțiunii, proptind vâsla de un mal care nu opune rezistență. Singura confruntare la care ai acces de pe această platformă e între a aștepta și a uita, uitarea ademenind prin posibilitatea unor fundamente, așteptarea punându-se din start în slujba zădărniciei, a lipsei de rost, a lipsei de capăt. De un capăt. Uitarea punând două capete de ață la un loc. Decât fără unul din capete, îți sugerează, mai bine cu ambele la un loc, decât o rătăcire, mai bine un finiș.

Căderi de capete, măriri de salarii, super!

Boala secolului

Atacul unor inconștienți care nu prețuiesc viața, niște inconștienți care nu prețuiesc viața, care nu prețuiesc viața, vocea doamnei sare din televizor pe masa mea, în paharul meu, vocea domnului se încadrează în ecran, vizibilă ca o pânză gumată, nu înțelegeți că acești inconștienți nu prețuiesc viața? pletele televizorului încep să se smulgă, sar pe jos șuvițe de toate culorile, îmi amintesc de parchetul curat din urmă cu câțiva ani, de privirea ei înlemnită, de nepăsarea mea completă, eu întrebând-o ce s-a întâmplat? ea întrebându-mă ați avut musafiri? eu răspunzând nu, ea făcându-mă atentă spre un fir de păr lung, foarte lung și foarte negru, spunându-mi ai grijă, eu recunoscând imediat firul de păr și înțelegând imediat că nu trebuia să fi ajuns la mine-n sufragerie, eu zicând că nu mă surprinde și aflând că nu mă deranjează, ar fi trebuit să-l păstrez și să-l înapoiez dar a dispărut la curățenia imediat următoare, când mătura l-a alăturat altor și altor fire de păr lungi și negre, fărașul le-a strâns ca pe niște mortăciuni iar eu m-am simțit ca un gropar luat la întrebări de familii îndurerate – vă place meseria pe care-o aveți, nu? vă place? și vocile din televizor repetă că nu au niciun respect pentru viață, că nu prețuiesc viața, și sigur că mi se adresează, nu numai mie, neapărat, dar mi se adresează, și mă ridic brusc și încep să ud florile și cred că ledul verde al televizorului mă observă cum ud repede florile și cum îmi construiesc repede niște circumstanțe atenuante și cum schimb apa la pești și meiul la papagali și cum cumpăr bilete pentru excursie și cum cumpăr haine pentru eveniment și cum fac pregătiri pentru a trăi mai multă vreme, cum n-am nicio intenție să îmi pun capăt zilelor, toate astea ajung la televizor iar bătrânele îmi urează sănătate că-i mai bună decât toate și nu pot fi de-acord nici când zac, funcționând pe-un sfert din capacitatea fizică, nu, sănătatea nu va fi niciodată mai bună decât toate, marii psihologi explicând că impulsul suicidal e un impuls criminal controlat și redirecționat și eu amintindu-mi de niște celebrități, de niște scriitori și de niște actori și udând repede florile și mâncând, bând nes și cola, trăind cu poftă moderată, în fața unui televizor care-și smulge părul din cap și mi-l aruncă-n față, în fața unui om care își smulge părul din cap în timp ce eu mănânc și tac, în fața unui om spre care îndrept telecomanda, apăs pe butonul din mijloc, îmi pun căștile pe urechi, începe teleshoppingul, nu aud explicațiile dar văd oameni cu pensete smulgând acul din albină, multe albine și multe pensete smulgând acele din albine, pentru ca eu să mă pot trata de boala secolului.

°°°°°

Insuportabila decență a elefantului care se-ndreaptă spre cimitirul de elefanți

„Orice iubire e postumă”

Deștepții care se găsesc să semnaleze disfuncționalitatea teoriei că numai 10% din islam e reprezentat de isis, acuzând restul de 90% că nu e în stare să neutralizeze o minoritate criminală, sunt rugați să calculeze cât de nereprezentativ e tot islamul pentru întreaga omenire și cam cât de eficientă e întreaga omenire în neutralizarea/utilizarea lui. Spre sfârșit, să se arate cât de reprezentativă e omenirea pentru bunul mers al lucrurilor în spațiu. Italienii vin să-nvețe medicină în românia pentru că în școlile lor practica pe cadavre e interzisă de catolicism, dar nu îi deranjează această aberație creștină. Sirienii se roagă să-și împartă rusia și sua mai repede ce au de împărțit – noi am fost mii de ani acolo și n-am avut așa ceva, li se pare suficient – ei n-au avut așa ceva, e din altă parte, să treacă mai repede, nu mai găsești sirieni care să spună că siria e a lor, luați-o mai repede și spălați-vă cu ea pe cap. Eroii păcii de la damasc! Înțeleg că în virtutea parteneriatelor strategice, românia e în război. Cu cine? Pune-ți și tu o bombă sub fund în semn de apartenență la o cauză internațională, pe principiul nu știu despre ce vorbiți dar sunt împotrivă. Condamnă și tu atacurile la care cotizezi! Nu ți se cere decât să confunzi politica cu religia, o să ți se pună la dispoziție un instrumentar bogat, tu atâta trebuie să faci, să uiți de politică.

Iată un elefant care se îndreaptă spre cimitirul de elefanți. Folosește-mă după!

Entre sa peau et sa chemise – o cruciuliță.

Două

Și vă spun sincer că nu alergam atât dacă nu-l aveam pe el în burtică, lăsați-mă să mă deschei la palton și-o să vedeți, se descheie la palton și îmi arată o bluză pe care-i imprimat un chip de femeie care seamănă puțin cu mine, nu-mi dau seama ce scrie deasupra capului ei, cum ar fi să îmi plimb privirea de la stânga la dreapta peste sânii femeii când oferta se referă doar la burtică. Sunt în șase luni și nu mai suport să car borcane cu murături. Eu știu la cine să apelez, dacă trebuie să apelez, dar la fiecare drum pe care mi-l rezolvă, îmi mai pune-n brațe și-un troller cu murături și credeți-mă, n-oi merge eu numai pe jos, dar m-am săturat de cărat. Dacă n-ar fi fost ăsta micu, nici pân-aici n-aș fi venit. Nu danez, ghanez, toată lumea mă înțelege greșit, ghanez din Ghana, de-ăla botos, soțul meu e botos, și primul a fost tot botos dar ăla nu era din Ghana. Stați să vi-l arăt. Scoate din geantă un evantai de fotografii de la ultima nuntă. Știți cum e, ai luat o dată un botos, rămâi cu ștampila, a doua oară tre’ să iei tot un botos. E sexy, duamnă, botosul dumneavoastră, și vorbiți așa de dezinvolt, sigur nu vreți să scăpați de el? o să nașteți un botos cu ochi albaștri, nu e mai bine aici? în poza aceasta e soacra? cu ea cum vă-nțelegeți? pe el îl iubiți? duamna răspunde repede-repede, se vede că-n ea aleargă un ghanez de șase luni, nu mai pot să vin aici, poate doar la Londra să rămân, știți eu am făcut facultatea la Londra și n-am știut că facultatea mea e bursieră Ghana, sunt avocat de drept internațional cu repartiție în Ghana. Eu pe botosul meu l-am scos din multe nenorociri, a făcut un accident cu victime, fuma și iarbă, era și sportiv, l-am ajutat enorm, cred oricum că mă iubește mai mult decât îl iubesc eu. Și el nu lucrează, stă acasă și se relaxează că mama lui e parlamentar. Per total avem o viață frumoasă, haideți să mă închei la palton că acuma știți despre ce vorbesc, nu aș naște niciodată în Ghana, dar nici aici nu pot să mă-ntorc, din cauza avocaturii. Duamna se închide la palton: n-aveți cumva o țigară? Îi întind pachetul, îl ține puțin în palmă ca pe un obiect de preț și mă întreabă privindu-mă în ochi cu ardoare: n-am deloc, n-am deloc țigări, să-mi spuneți câte pot să iau că eu n-am deloc!