Era în ziua Sfântului Mare Mucenic Mina

Mi-a spus că se află într-o dubiţă neagră. Venise mai aproape decât trebuia. Îi spusesem să mă aştepte la marginea oraşului dar el intrase adânc în miez. Am ieşit în stradă. Pe trotuarul din dreapta era parcată o dubă neagră. Am recunoscut-o şi m-am îndreptat spre ea. Avea număr de Arizona şi asta mi-a dat curaj. Treceam printr-o perioadă în care numerele de Arizona îmi dădeau curaj. Când am ajuns în dreptul ei însă duba neagră a aprins farurile şi a plecat. Mă gândeam că n-a fost decât o verificare. O verificare de care să ştiu şi eu şi care să-mi dea curaj. Mi-am zis că a fost un semnal de o mare discreţie. Mi se părea că asta îmi era semnalată – discreţia în sine, iar în semn de discreţie mi-am continuat drumul. Semnalele de discreţie au fost semnale de indiferenţă, deşi în general preferam circul. Probabil că în situaţii de maximă importanţă pentru corp acesta îşi alege cărări mai puţin umblate. Acele situaţii în care nu te poţi ascunde în spatele unui zâmbet şi eşti nevoit să te ascunzi în spatele unei expresii de groază. Am mers mai departe, duba neagră cu număr de Arizona făcuse dreapta, dispăruse. În schimb mă aştepta o dubiţă neagră perpendiculară pe umbra mea. Profilul ei părea să blocheze strada pe care mă aflam. Dar dacă nu o bloca el, atunci o blocau gardul şi clădirea şi multe alte maşini şi clădiri pe care nu le puteam vedea, poate chiar oameni. Mă gândeam că dincolo de ce puteam eu vedea erau oameni. Când am ajuns în dreptul dubiţei, farurile s-au stins iar uşile s-au deschis. Cineva a coborât din dubiţa neagră fără număr de Arizona şi mi-a întins lădiţa. Iar din partea mea: o floare. Asta a mai zis. Lădiţa nu era din partea lui. Părea un om serios. Dar asta nu mă bucura. Oamenii serioşi aveau asupra mea un efect neliniştitor. Oamenii neserioşi în schimb erau încurajatori. Treceam printr-o perioadă în care detestam echivalenţele. Eram conştientă că pe lume nu există doar încercări de echivalare, ci şi o mulţime de echivalenţe, aşa cum eram conştientă că există atât valori, cât şi valori egale. Iar aceste realităţi mă tulburau probabil în măsura în care credinciosul e tulburat de existenţa diavolului. Mi se pare că dumnezeu tulbură diferit de diavol, mi se mai pare că diavolul irită. Dacă dumnezeu împacă, atunci el nu e prea departe de moarte. Pe lângă moarte dumnezeu e un mic diavol. Când am ajuns acasă, am pus floarea în apă şi am privit la frunzele revărsându-se din pahar. Asta mi-a amintit de un parc în mijlocul unei păduri. În acel parc era o fântână. Pe una din bănci se sprijinea un copac.

20 días de incapacidad

Trăim momente de cumpănă, în care salvamontul e amenințat cu dispariția.  Existența lui nu se mai justifică. Pentru ca ea să se justifice, avem nevoie urgent de voluntari care să-și rupă gâtul într-o prăpastie. Cei care doresc să ajute, dar nu se pot arunca în prăpastie, sunt rugați să se adâncească în munte. Vă mulțumim anticipat.

 Oskar Pastior

.

Dar un singur pisic e corect!

Mioriță laie, laie bucălaie, de trei zile-ncoace, gura nu-ți mai tace, iarba nu-ți mai place, ori ești bolnăvioară, drăguță mioară? Să spui lui vrâncean și lui ungurean să sape aproape, cât mai aproape (se aud fluiere pe fundal), oile s-or strânge, pe mine m-or plânge, dar tu de omor să nu le spui lor. Să le spui că m-am afirmat și să le dai cât mai multe detalii astronomice și geografice, cu pășuni și copaci cum le place lor, dar mai ales cu cer senin, atât ziua cât și în cursul nopții. Dacă mă caută ai mei, le zici același lucru dar spui că era înnorat. Nu spui nimic de soare, lună, ploi de stele, loțiuni de plajă și alte chestii din care să reiasă că era timp frumos; și nu deschizi subiectul relief sau vegetație, mai bine să creadă că-s la birou. Pe-ai mei îi recunoști după burtiere. O să observi că gâfâie și au ochii roșii, e imposibil să-i confunzi. Cât despre criminalii ăștia, știu eu că mă vânează de mult, că am furat cu cap și am mai mulți susținători, c-am investit în mașini inteligente și avocați înfipți în dosare cheie. Lasă-i să facă planuri că mă dau eu la fund când trebuie. Iată! Vin în cale, se cobor la vale!

Căci contestabili sunt ochii mei și contestabile sunt urechile mele, afirmațiile mele, tăcerea mea, pozițiile mele și scărpinatul meu în cap, contestabile sunt hainele mele și mutrele mele, contestabilă e mâncarea pe care o mănânc și apa pe care o beau, contestabil e somnul meu și contestabilă e munca mea, contestabil este nivelul meu termic și intelectual, contestabile buna credință și pragmatismul, contestabile calea, adevărul și vieața, mintea, inima și literatura, votați Karl Popper!

Noapte

Ceva comun

Cuvântul accident. Acest accident. Un accident nenorocit. Big Bangul a fost un accident fericit, dar incendiul e un accident nenorocit. Aglomerația. Nu dorința de aglomerație. Nu dorința de coastă-n coastă-n coastă-n coastă. Noi. Noi. Noi. Ceva în comun. O mulțime rezonând. O părticică dintr-o mulțime. O fărâmă. Mică-mică. Ceva neputincios. Ceva mic, conștient și inclus. O mare de lumânări. O oglindă de lumânări. Solidaritate – aglomerație. Răsfirați-vă. Asta nu. Mai mulți și mai strânși. Piele = ceară. Cum am plecat așa ne întoarcem. Am plecat trei, unde e al treilea. Un morman, căutați în morman și luați de-acolo ce vă trebuie. O jumătate de pijama. Un sac cu jumătăți de pijamale. Găsește perechea. Peisaj, mult peisaj. M-am urcat pe cadavre. Nu cadavrele m-au salvat. M-am salvat. Instinctul e mai puternic. În legătură cu cadavrele pe care m-am urcat – unele doar cadavre în devenire – nu pot minți, despre cadavre nu se poate minți, regretul nu vine, știi că ar trebui să vină, să te nenorocească, știi că trebuie să înnebunești numai amintindu-ți pașii, dar nu vine. Nu e pe vrute. Cine-a fost mai tare a scăpat, dar cine-a fost mai tare și-a scăpat și s-a întors și a scăpat și s-a întors și a murit, ăla a fost cel mai slab, el nu s-a întors cu folos. Dacă nu murea, atunci da. Unele cadavre m-au salvat. Dar altele m-au omorât. Și doar o treaptă. Nici măcar o scară strâmtă și curbă. Eu când plec de-acasă, nu spun unde mă duc. De multe ori nici nu știu unde mă duc. Persil, Ariel, Lenor, Triumf. Când le văd știu că sunt la supermarket. Nu ingerați. Eu știu pentru cine-i bună viața mea. Știu și pentru cine-i bună moartea mea. Eu știu viața cui e bună pentru mine și știu și moartea cui e bună pentru mine. Despre cât de bune sunt una sau alta pentru mine nu pot să apreciez. Încă. După ce te simți dator să trăiești, poate apărea un moment în care să te simți dator să mori. Am văzut la alții. În ambele situații, datoria amărăște totul. Dezlegarea de datorie e superbă. Scapi de trufie. Dumnezeu te dă la o parte, haida, de-aici încolo preiau eu subiecții, nu mai e nevoie de tine. Le dau casă și mașină. 30 de secunde. Prietenii mei care n-au avut niciodată prieteni au prieteni morți și nu mai pot trăi de groaza celor întâmplate. I-adevărat. Eu însămi n-am prieteni. Cunosc câțiva oameni care n-au prieteni dar care cunosc câțiva oameni. Dintre acei câțiva oameni ai lor, unul e în comă iar o colegă de-a lui a murit. Moartea împrietenește mai bine decât coma, oricum. În caz de comă sau spitalizare încă mai poți să ajuți. Asta ar presupune un efort. Un efort imens. Și pricepere. Și nu te pricepi. Și nici n-o să te pricepi vreodată. Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să nu încurci. Dispari. Sau trimite bani și dispari. Un lucru să-ți fie clar – mai mult încurci. Accidentele sunt exploatabile. Eu exploatez acest accident. Între mine și el e o distanță pe care încerc s-o scurtez sau s-o măresc. S-a murit în câteva minute sau se moare în decursul câtorva săptămâni. Primele morți antrenează multe altele. Într-o zi voi face infarct în fotoliu și aceea va fi o moarte ușoară. După ce îmi voi fi pierdut copiii intubați. Acasă, în patul lui, cu poeziile pe noptieră. Ceva comun. Am călcat peste niște trupuri fără ca măcar să gândesc un lucru „de salvat”. Nici pe mine nu m-am gândit. Eram și eu un trup, doar un trup. Accidentul, accidentul nenorocit, trebuie transformat într-un lucru util. Oameni arși de vii și învățăminte despre siguranță, corupție, servicii medicale. Frumoasă legătură. Mă întreb pe unde trece. Eu când văd oameni arși de vii nu mă racordez la corupție, afaceri, primării, avize. Nu mă racordez nici măcar la pompieri. Viitorul e prea mult pentru mine. Poate e prea mult prezent sau poate deloc. Am o casă. Când o umplu cu musafiri, plec. Treaba lor.