Chirps!

Someone should put hair over her head

Dar poate ăsta e și secretul. Ăsta e! Unul din marile secrete. Vorbim de acest mare provider de sex, care poate avea această figură bărbătoasă și fără să fie bărbat, în fond nu toate femeile care se rad în cap arată ca Sinead O’Connor, unele arată ca Gollum, altele ca ocnașii, moment în care îți dai seama cât de frumoase sunt cu numai umpic, doar umpic de păr pe cap, cât să estompeze cearcănele și să mascheze grumajii, deci renumită cum era pentru capacitățile de-a scoate sex din piatră seacă, această femeie alcoolizantă și escroacă încă de la taxi și până la Banca Mondială, creatoare de relații din cele mai originale – foștii între ei, coafeza stewardezei cu copiii stewardezei, stewardeza cu soția pilotului, pilotul cu părinții coafezei, fiecare din acestea cu câte un bonus voyeurist, șantajist, suicidal, muribund, etc. – deci această feroce furnizoare care bântuia orașul făcându-i pe toți, dar pe absolut toți, să se simtă confortabil, extrem de confortabil în cele mai promiscue circumstanțe și mai ales în contexte cu potențial ridicat de vinovăție, avea o chestie – la sfârșit, după delir & rătăcire, lua totul asupra ei, poate chiar zicea ăă-ăăă! am făcut-o de data asta! am cam făcut-o! am cam făcut-o lată! nu știu dacă chiar trebuia să fac eu așa ceva, să vă chem, să vă împing, să las lucrurile să meargă atât de departe – restabilind instant inocența inculpaților și săltându-i deasupra negrelor întâmplări. Și în general! Se mai întâmplă! Un aer ușor poznaș, sigur-sigur, e ceva grav, dar ne-a scăpat, am fost euforici. Un secret pe care, desigur, nu l-aș putea introduce în nicio rețetă. Omul trebuie făcut vinovat până la ultima consecință, până la aerul respirat, care îl implică, până la lumina văzută, care îl implică, până la toate lucrurile de care a avut cunoștință și poate n-ar fi trebuit să aibă, poate că nu-i aparțineau. În felul ăsta orice banalitate se transformă în lucru grav și îți perpetuezi senzația că trăiești la mare adâncime. În același fel, orice lucru pe care îl dai devine o ofrandă neprețuită, nici nu-ți vine să crezi cât ești de generos și, prin urmare, bogat.

Someone should put hearts over her eyes

PS – Marilyn Manson despre celebra lui pisică: „She couldn’t be here tonight. She’s a real bitch. I love her, actually. She’s got more tits than my girlfriend. I can’t say they’re better, there’s just more of them”.

Provizii

Ca filmul la care prima oară nu am plâns pentru că eram cu cineva, a doua oară nu am plâns tot pentru că eram cu cineva și în sfârșit am plâns și eu a șaptea oară, când nu mă mai surprindea în niciun fel dar măcar eram singură și cât de cât reușeam să îmi amintesc ce văzusem prima oară. Sau, vorba cărții cu tigru ucigaș și a celei cu găina sugrumată, poate ce vedeam a șaptea oară nu era un film (un tigru, o găină), poate era un om. Și vorba bancului, doar că era mort și semăna cu mine. Sunt mândră pe moment, cred că primul impuls ar fi să caut ciuperci și ierburi comestibile și abia mai apoi să verific dacă am semnal, respectiv puls.

Am impresia că mai există cineva. Și că dacă n-ar exista, n-aș mai scrie. E și asta o negare. Nu încerc în niciun fel să aflu că nu există. Aș putea prăji cartofi într-un ceaun imaginar. Aș putea refolosi uleiul. E învigorantă lipsa de destinatar, e ca ziua în care n-am mai locuit cu părinții. Simt o poftă grozavă să păcătuiesc, da’ nu-mi vine în minte niciun păcat. M-aș putea mulțumi eventual cu o stare de euforie.

Făceam pipi când veceul a dispărut de sub mine și am început să aud curgând pe jos în locul cunoscutului sunet al cursului în vas. Mă așteptam să mă ud la tălpi dar nu s-a întâmplat nimic în afară de faptul că eu m-am oprit iar sunetul a continuat ca și când, nevăzut ca și veceul, undeva se afla un robinet. M-am gândit că e o versiune a pământului care-ți fuge de sub picioare, deși nu treceam prin nicio stare de nesiguranță. Peste câteva ore am auzit un vecin făcând pipi și m-am gândit că dacă ar fi făcut pe jos poate nu l-aș mai fi auzit atât de clar. M-am gândit la ce se poate face c-un ulcior și mi-am dat seama că am o părere execrabilă despre carafe. I-adevărat că mai nou le vezi purtând limonade, dar în conștiința mea își păstrează sensul de vin prost. Limonadă – locul în care întotdeauna găsești prea mult zahăr.

„Salice, creatorul oului Kinder, a murit joi seară la vârsta de 83 de ani la Pavia, în nordul Italiei, a anunțat fundația „Color your life” pe care a înființat-o pentru a-i sprijini pe tineri, potrivit AFP. Angajat la compania Ferrero în 1960, William Salice a devenit mâna dreaptă a patronului vizionar Michele Ferrero, părintele cremei tartinabile Nutella, care a murit în 2015”.

Aș cânta la pian în biserică. Apoi la clarinet. Și abia după foarte mulți ani la fluier.

Aș dori să vă forțez să ne rupem gâtul. Dacă ar fi în totalitate adevărat, aș spune. Dar nu e. Partea cu ruperea gâtului poate fi foarte neplăcută. Partea cu presiunea e în curs de desfășurare, nu putem să sperăm decât într-un rezultat de tipul „unde dai și unde crapă”. Cam la așa ceva cred că visez în secret. Însă verificând în trecutul recent observ că n-am destul umor pentru a mă bucura și de surprizele neplăcute. Contează în schimb lucrurile pe care cineva le aruncă. Nu mai știu cine făcea portretul robot în funcție de coșul de gunoi, da’ pe criteriul ăsta portretul meu n-ar fi cubist.

Coșul meu de gunoi
Plin ochi
Izvor de acuratețe.

Copiii aceștia știu absolut tot. Trebuie omorâți! Sunt teoreticienii perfecți. Vorbind singuri îmi atribuie toate replicile posibile. O să devin o entitate complet spirituală cu potențial nemuritor. Când cineva mulțumește pentru atenție, publicul la rândul lui ar trebui să mulțumească pentru prezumția de atenție. Însă, evident, cele mai multe muțumiri strică. Am mai descoperit unele noi, în afara celor deja celebre.

Let’s chase some cows!
În rarele momente când mă simt singură-singură, îmi dau seama că nu există persoană mai singură pe lume decât Kitsune.

Ideea e să ajung să spun niște aberații așa de mari încât să-mi fie frică să mai deschid vreodată ușa. Dar aberațiile de care dispun sunt comune și infantile iar sfidarea ridicolului a ajuns un obicei. În plus, e sezonul șoricului și la toate mesele am ocazia să observ cu câtă poftă se halește obrazul gros. Afară a început mizeria: scobitorile alea pe care ți le înfig în carne ca să vadă dacă mai simți ceva, dacă nu cumva ți-au paralizat membrele. Trebuie să răspunzi ca să te poată trata. OK: nu simt nimic, condoleanțe!

Înțeleg că au nevoie să își curețe plămânii. Un concert de flegme te lasă mai curat, scuipă, scuipă, scuipă. În speranța c-o să se termine. Pare important să insiste pe ce am eu de pierdut. Se află în situația aia perversă în care trebuie să-i explici cuiva ce simte el însuși pentru tine. Da și da. Lopețim în continuare la dezamăgire.

Nicio muzică în Templul Muzicii. Îmi simt jurnalul ca pe un anestezic care-mi amorțește fălcile și număr invers – e-e, o-o, o, a-e, a-e, i.

Ispitele Sfântului Confucius

Primit mici somații și tentative palide, extrem de importante având în vedere varianta inobservabilului absolut. Singurul lucru care face ca trecerea de la 3D la 2D să fie legitimă e faptul că știi că există un 4D a cărui accesare ți se refuză sau, mai exact, îți scapă. Nu spune nimeni că ăștia intrați în greva foamei sunt atât de fermi și elevați încât nu tânjesc după mâncare, iar ăia intrați în greva tăcerii își savurează clipă de clipă autointerdicția. Nu e un arc în care să te strângi pentru a te propulsa apoi fix unde ți-e dorința, nu e lipsă de recunoștință, nu e pripă. E refuzul unor limite, exprimat civilizat, conform tiparelor, prin respingerea libertăților insuficiente. Un aspect comportamental destul de interesant, dacă stau să mă admir științific. Lipsa de încredere a interlocutorilor e cel mai important suport, dar nu declanșatorul. Probabil că atunci când se instalează frustrarea e elegant să nu ți-o exprimi și rafinat e să ți-o expediezi complet din minte. Țărancă cum ne știm, am luat-o și o iau ca pe un semn de circulație fosforescent. Încerc să fac din ea o zebră, deși există riscul să mă blochez pe trotuarul cuminte rezervat persoanelor cu handicap. Totuși nu mi-am șters istoricul din browser. Dacă aștept ceva, nu știu ce, cât, până când. Astfel e frumos. În schimb, pariez pe 4D și jur pe roșu, motiv pentru care mă doare foarte puțin faptul că sunt atâtea case de pariuri în cartier. Am destule motive să cred că nu tremură nimeni de frică în această adunătură de discreți. E atât de bine încât nu mă bruiază nicio speculație, nu mă interesează să fac ipoteze sau să mă joc cu revenirea la suprafață, cu măști sau fără, cu planuri B sau concesii izvorâte dintr-o presupusă generozitate. Sunt entuziastă în stagnarea asta. Am foarte multă încredere, am încredere chiar și în faptul că mai suferă și alții, dar și în faptul că se descurcă cu suferința lor. În condițiile astea cel mai nasol lucru care ți se poate întâmpla e să te crezi buricul pământului. Un alt lucru sinistru e să învinuiești pe cineva de ceva. Mă gândesc cu tot mai mult amuzament la ispitele Sfântului Confucius. Crecă Dali a trăit degeaba. Tocmai am citit un studiu despre excesul histrionic și identitățile gazdă în opera unui stomatolog.

Cutremurul rămâne în casă

Îmbrâncită de cutremur, făcu un pas în față. Apoi observă că ceilalți se și încălțaseră. În caz că trebuie s-o luăm la fugă pe scări, s-au scuzat.

Forța împrejurărilor

De fapt mă săturasem să funcționez ca opritorul strecurat între uși în ultimul moment, când numai un milimetru lipsea până ca ele să se închidă, mă săturasem să alerg de la o ușă la alta ca să strecor o sârmuliță, o gumă de mestecat sau un băț de chibrit, mi se părea mai reconfortant să mă sprijin de cele două blocuri etanșe cărora le spusesem cândva închide-te! și care se autoblindaseră fără să lase să le mai scape nimic. Ești o impuritate în apele mele, spusesem, resoarbe-te, extrage-te, ia-ți de-aici toate particulele care-ți aparțin, și fiecare așa făcuse, spre marea mea liniște. Tot atunci se hotărâseră și ei să se ridice din sală la jumătatea spectacolului, să nu termine de citit nicio carte, să vină acasă mai devreme, să lase mâncarea în farfurie, să își agațe de clanțele ușilor cartonașe pe care scria atenție! aici se agonizează! Animalele circulau nestingherite față de alte dăți când perimetrele le erau bine delimitate, erau lăsate să se obișnuiască treptat cu ele însele, cu lipsa de conotații, cu propria sălbăticie irecuperabil mutilată. Singura certitudine care făcea lucrurile suportabile era scadența, realitatea inacceptabilă va avea un sfârșit. Satisfaction!

Timpul și spațiul în infinitatea lor sunt circulare=circulabile  și nu de la o margine, căci nu există margini, de la un punct care nu va putea fi numit început și nici loc geometric al reversibilității primare ridicate la puterea n iar facultățile cognitive, ca principale mijloace de deplasare, sunt în perpetuă expansiune, apogeul fiind exemplificat de bolnavii de alzheimer, în care timpul se revelează tocmai prin anularea cumulului de experiențe, cumul care l-ar fractura în una bucată trecut folositor și altă bucată – imprevizibilul absolut, circumscriind realitatea utilității. Aveam un plan, să îmi exprim identitatea (ca și când aș fi avut), în funcție de pașii altora. Să anticipez ca să fiu crezut. La ora 5, femeia trebuia să iasă din casă și a ieșit. S-a uitat la mine, a zis „în regulă” și asta a fost tot. Mi-am zis că femeia asta trebuie să fie tâmpită. Ceva în ea nu se zguduie, îi lipsește apetitul pentru covârșitor, trebuie înșfăcată de guler și zgâlțâită. Femeia a făcut câțiva pași și drumul i-a fost tăiat de-o pisică, una din cele care circulau nestingherite, a mai făcut câțiva pași și drumul i-a fost blocat de un câine care încerca să se obișnuiască cu el însuși, femeia s-a așezat pe o bancă și a început să cânte, în dreptul ei s-au oprit câțiva trecători, unul din ei i-a întins o chiflă. La puțin timp după această întâmplare femeia a murit. N-am mai ajuns la întâlnire. La 9 dimineața am fost trezită de sonerie, bărbatul nu reușea să intre în casă, am spart ușa cu ajutorul vecinilor, am sunat la 112, ce vă grăbiți așa dacă tot e moartă, a zis echipa de salvatori, femeia zăcea lângă canapea cu telecomanda în mână, ce telecomandă folosea, au mai întrebat.

Încărcat cu jucării

Venise Moș Crăciun pe unde mă temeam mai tare
Pe geamul de la balcon, ca ultimul borfaș
Găsise pe masă banii pe care îi las mereu pe masă pentru hoți
Însoțiți de bilet: luați-i și plecați, mulțumesc pentru înțelegere, azi n-am chef.
Se instalase pe canapea și începuse să urle
Vino să vezi ce-ai primit, dai de băut, nu te mai face că dormi
Am auzit ușa de la frigider apoi ușa dulapului din bucătărie
Apoi ceva ca un scărpinat furibund
După care am auzit crengile din dreptul balconului rupându-se
Și pe Moș Crăciun înjurând la geamul vecinei de la parter.
Am ieșit din dormitor și primul lucru pe care l-am făcut
A fost să deschid frigiderul și să verific ce lipsește
Mi se părea esențial să nu lipsească nimic de-acolo
Dar cel mai mult mă temeam pentru homar
Scosesem un raft ca să-i fac loc, mi se părea important să aflu
Dac-a plecat cu un triunghi de brânză sau cu un Danette
Dacă a plecat cu crenvurștii din piept de pui sau cu ciorba
Dacă a luat unul din mulțimea de alimente expirate sau chiar homarul viu
Exact asta făcuse, plecase cu homarul
Ar fi trebuit să mă bucur, nu mi-l dorisem de la bun început
Cine dracu își poate dori un homar la el acasă
Un homar care trebuie hrănit, îngrijit, care îți mănâncă jumătate din viață
Dar îmi părea rău, îmi părea rău că îl luase
Ca și când faptul că-l luase n-ar fi schimbat nimic
Și homarul, chiar și furat, sau mai bine zis răpit
Tot ar fi urmat să-mi mănânce jumătate de viață
Doar că-n secret, din umbră, fără ca eu să știu ce bucăți aveau să dispară.
Din ușa frigiderului am zărit sacul lui Moș Crăciun
Tot, uriaș, burdușit
Și m-am apropiat de el ca de-un fluture de noapte
Pregătită să-l troznesc la cea mai mică mișcare
Era un sac de aspirator plin-plinuț
Cu tot praful pe care nu l-am șters și nu l-am aspirat de-a lungul anilor.
Ceva îmi spunea că dacă-mi bag mâna-n sac pân’ la cot
O să găsesc în el inelul cu piatră acră.
Măcar bine că nu-mi furase oul Kinder din seria Finding Dory.