Carese și carenuse

Mă uit la o fotografie în care cineva stă la o masă
Ținând furculița într-o mână, cuțitul în cealaltă
Cu vârfurile în jos
Pregătindu-se să atace o pălărie
De floarea soarelui
Atât de frumos așezată în farfurie
Cu fața în sus, dinte pentru dinte
You can leave your hat on the plate.

Mă uit la o fotografie în care cineva stă ghemuit
Sub brad în așa fel încât crengile să ascundă
Defecte
Se zărește o mână care pare să mângâie un glob
Degeaba pui globuri în brad dacă nu-ți faci timp să le mângâi
Mirosul de brad e acoperit de un aer greu de bunăvoință
Încep să cânt All I want for Christmas is
O brichetă neagră
Cineva s-a gândit că negrul e prea greu de văzut
Și a zugrăvit brichetele în culori țipătoare
Deci o brichetă neagră de-aș avea
Toată ziua aș cânta
Altceva.

Mă uit la o fotografie plină de persoane carenuse
Carenuse-carenuse pot apăra singure
Și-atunci se apără unele cu altele
Bang-bang, 12 ca noaptea.
Persoanele își împrumută pentru o vreme gusturile
Apoi le dau proprietarilor înapoi ca pe o gumă răsmestecată:
Ești un cuvânt repetat de prea multe ori
Buzele și limba
Labele și botul
Cotul și pișcotul
Mi-au amorțit și au gust de șampanie.

🐌

Respect!

Ce n-am reușit să fac a fost
Să iau taxiul
De fiecare dată când văd un taxi în drumul meu
Zic – ia uite, un taxi, aș putea să merg cu el!
Dar eu plătesc doar pentru ce nu pot să fac singură
Pot să îmi rup picioarele până acasă pe jos
De fiecare dată când nu iau taxiul
Mi se pare că am făcut o uriașă economie.

Îmi trebuia un ren mic
Un ren de pus în piept
Am găsit reni mici sub formă de:
Abțibilduri
Magneți
Marțipan
La târgul de antichități
Șase reni mici din bronz
Târau după ei o solniță în formă de sanie
Fără s-o verse.

Pe stradă erau atât de mulți oameni
Încât nu mai vedeam nimic de ei
Nu mai vedeam clădirile după care obișnuiam să mă orientez
Nu mai vedeam soarele
Atât de mulți încât m-am rătăcit
Din când în când îmi recuperam vederea
Intrând în câte-un salon de înfrumusețare
În vitrinele acestor saloane usturător iluminate
Ședeau bărbați cu fața spre bulevard
Cosmeticiene cu funduri prietenoase
Le smulgeau perișorii din nas
Asistam probabil la ultimele teste
De dinaintea îmbarcării pe o stație spațială.

– Ascultă la mine, nu-i lua niciun alt cadou,
Singurul lucru pe care și-l dorește
E o pereche de silicoane.
Domnul care vorbește are niște ghete foarte mișto
Verific dacă n-am plecat de-acasă în papuci.

Trec țiganii cu capra –
Ultima șansă pentru oamenii care n-au vecini.

Verze albe, zebrate labirintic, primele mele obiecte fractale!

„Dom Pérignon mai este contemporan și cu Newton: în vreme ce unul se ocupă de mere, celălalt se îngrijește de struguri. Primul prepară băuturi cu bășicuțe care urcă, cel de-al doilea scoate formule din fructe care cad. Bășicuța vorbește despre izolarea dintr-un mediu, despre perfecțiune, autonomie, entelehie. Homo bulla – spuneau anumite pânze, omul nu-i decât o bășicuță. În catastiful vanităților, bășicuțele însoțesc tot ce desemnează efemerul, trecătorul, pieritorul, tot ceea ce e impus de moarte”.

„Șampania iubește cerul, în vreme ce alte vinuri îndrăgesc pământul; ea venerează ceea ce este aerian, eterat, ajungând să-și facă din gaz un aliat; este mai degrabă complicea timpului decât a spațiului, căci nu pământul este domeniul ei de predilecție. De altfel, șampania este singurul vin care cântă, efectiv. În cea mai aleatorie evoluție, bășicuțele au niște explozii mici, seci fine, pocnesc, foșnesc, bucură urechea. Odată cu timpul care trece, efervescențele sunt mai puține, mai rare: ritmul s-a modificat, cadența nu mai e aceeași. Impetuozitatea a cedat locul unui concert diferit: de la fortissimo la piano, de la alegretto la adagietto”.

„De pildă, futuriştii italieni nu se dădeau înapoi de la combinaţii extravagante precum cârnatul crud aromatizat cu cafea şi apă de colonie (reţeta de Poreccitato) sau carne de ton tocată, mere, măsline, alune japoneze puse pe o omletă rece cu garnitură de dulceaţă (reţeta de Promontone siciliano). Aşijderea, în alte părţi se mănâncă pateuri cu insecta denumită molia zidurilor, în China, plăcinte făcute cu ouă de ploşniţă de apă, în Mexic, ciulama de broscoi, nişte macaroane cu larve de cărăbuş, lăcuste marinate sau furnici albe afumate”.

„Carême vrea să pună capăt denumirilor ridicole, nume de botez care discreditează felurile de mâncare. De exemplu, supa de picior de lemn este o denumire care nu îi place. Nu pentru că cineva s-ar apuca să fiarbă o proteză într-o supă, ci pentru că preparatul astfel obţinut a necesitat măduvă de vită, şi pentru că frântura de os aminteşte artificiul la care recurg cei care nu au decât un picior. Tot astfel, ar vrea să se termine cu chilotul de vită, căci are dificultăţi în a-şi imagina o bovină cu asemenea veşmânt. Nefiind un fanatic al scatologiei, condamnă viţelul rulat în baligă de măgar, fundurile de anghinare şi pârţurile de călugăriţă glasate. În sfârşit, preocupat ca bucătăria să nu fie asimilată cu cizmăria, el proscrie talpa de fazan à la Conti şi fileul de vită sote în tocuri de cizme glasate”.

 „Bucătăria burgheză urmăreşte circumscrierea interiorului de către exterior, distrugerea fineţii sufletului unui produs prin atotputernica forţă de seducţie a aspectului. De unde şi succesul flambărilor, care învăluie şi saturează cu alcool, îmbibă şi invadează; al napărilor, care fac ca totul să dispară sub smântână, sos şi unt, sau al altor învelişuri care năruie totul sub beşameluri şi rântaşuri. Urmează glazurile, care întemniţează şi înţepenesc în aspicuri; înăbuşirile, care ascund ouăle ori găinile îndopate într-un prapur; umpluturile tocate, care umflă artificial, dau un volum înşelător; stropirile, care acoperă cu un strat de grăsime uleioasă şi clisoasă, sosuri cu unt negru şi altele, olandeze. Tehnicile de transfigurare, operaţiunile de conversiune propuse de Curnonsky, vizează o materie aparte, pentru care alimentele şi gastronomia sunt un pretext de a deveni materie grea, densă, grasă, care securizează, materie care umple gaura, astupă fisurile, înfundă vidurile şi golurile, materie care satură permiţându-i burghezului să fie durduliu, adipos şi suficient”.

„Toţi şi-au pus ca motto la practicile lor plămădirea unui corp aparte, altfel, diferit, un trup de artist, o carne estetizată, o maşină dezirantă locuită de energii, străbătută de fluxuri şi alimentată cu materii ce pot fi opere de artă până-ntr-atât încât, fantasmă asimilaţionistă, mâncătorii de opere de artă ar putea deveni şi ei, astfel, opere de artă. Să te bucuri de savoarea unui crab, de buchetul unui vin de Montrachet, de efluviile unei trufe proaspete, ale unei mânătărci, de parfumul delicat lăsat de aburul unei ceşti de cacao, înseamnă să smulgi din înstrăinarea ei o carne care lâncezeşte, altminteri, în resentiment, în vinovăţie închipuită, în durere şi pulsiuni negative. Gastronomia este domeniul rezervat lui Eros acolo unde triumfă, aproape în exclusivitate, furiile ucigătoare ale lui Thanatos. A mânca înseamnă să asişti, într-un anume fel, la pregătirea zorilor, atunci când se anunţă crepusculul”.

„Astfel Puifiatul se poate ivi în farfurie. După ce a fost o dată fiert, o dată fript, puiul este transformat într-un fel de sculptură căreia i s-au scos măruntaiele spre a fi umplută apoi cu un pumn de bile din oţel moale, provenite dintr-un set de elemente pentru rulmenţi mecanici. Pe partea dorsală a zburătoarei pe jumătate cromată în interior, bucătarul coase în trei puncte diferite câte o creastă curdă de cocoş. După o coacere de zece minute, ansamblul este servit cu o garnitură de frişcă. Animalul devine un mutant care-l anunţă pe Mafarka, emblema antropoligică futuristă: mixtură de carne şi oţel, de carne în volume naturale şi de organe în adaosuri chirurgicale artificiale, analogon al figurii chemate la existenţă de Marinetti şi care poartă drept semn distinctiv perechea de aripi amintindu-l pe Prometeu. Proiectul futurismului este Omul Multiplicat, prieten al experienţei personale, ucenic al maşinii cultivându-şi cu îndârjire voinţa, lucid în străfulgerarea inspiraţiei sale, înarmat cu un fler de felină”. 

Michel Onfray – Raţiunea gurmandă – filozofia gustului 

Numai subconștientul mai lucrează

Nu mai știu decât că primeam o invitație, făceam turul orașului, intram în niște case, călcam pe niște covoare roșii, mă uitam la tablouri, la vitrine, la candelabre, la balustrade, și-apoi ajungeam la destinația finală, dintr-un foaier se făcea o sală și acolo trebuia să intru și să mă bucur de ceva. Numai că ajunsă în dreptul sălii, mi-am lipit fruntea de ușa cu geamuri jivrate și văzând ce se petrece înăuntru am dat înapoi extrem de enervată: aoleu, ăștia muncesc! deci nu! în niciun caz nu o să intru în sala asta. Totuși în sală nimeni nu muncea. Erau o mulțime de canapele și fotolii dispuse în cerc și pe ele erau trântiți în cele mai leneșe poziții toți șefii și șefuleții pe care i-am avut vreodată, care ghiftuiți de temenele și mustind de abuz în funcție, care juvenil și agitat, tocmai cocoțat pe-un val și încrezător în procesul de afirmare. Șefii mei actuali stăteau și ei alunecați în niște fotolii, cu ochii țintă spre ușă, rugându-se să se deschidă, să-i cheme cineva de urgență în altă parte, să se spargă odată globul de cristal în care stau cu toții prinși. Toată sala era saturată de letargie ca pădurea adormită și crispatele ei personaje. La un moment dat, într-un colț apropiat al sălii, am distins o bibliotecă și am simțit subit că trebuie să fac ceva. Era ca și când aș fi privit o vitrină cu puști, în timp ce urșii, lupii, criminalii, inamicii amenințau din spate. M-am uitat în urmă, nu era nici dracu, doar o măsuță cu espressor pe ea. Dar tot mi-am zis – eu de-aicea nu po’ să plec neînarmată, acușica tre’ să-mi alerg armele, că întoarsă în stradă o să-mi trebuiască. Și astfel am deschis ușa, toate privirile s-au îndreptat spre mine cu speranță, m-am scuzat: nu po’ să stau, am venit numa să iau o carte. Și nici n-am intrat, mi-am strecurat doar mâna spre bibliotecă și am luat, doar că am luat la marea nimereală, că mi-era jenă să întârzii cu alesul când oamenii ăia aveau atâta treabă. Am închis ușa și mi-am examinat cartea, de parcă tocmai aș fi ales un obiect de pe tăviță la ruperea turtei. Pe cotor scria mare VAMĂ. Ei, e bine, e o carte groasă, poți la o adică să dai cuiva în cap cu ea. N-am deschis-o, în schimb am constatat că era scrisă de un coleg la care țin foarte mult. Am stat puțin pe gânduri și-apoi am mai deschis ușa o dată – îmi cer scuze, n-am găsit ce-mi trebuie – și am mai ales o carte. Am închis din nou ușa sălii în care în continuare se muncea. A doua carte nu avea niciun titlu, nici pe copertă, nici pe cotor, în schimb pe supracoperta lucioasă era arhicunoscutul oval cu arhicunoscutul portret al lui Vlad Țepeș. Am râs puțin, în sfârșit mai arată a arme, apoi am observat că și cartea asta era scrisă de același coleg. Trei, am zis, la trei mă opresc. Am deschis ușa, n-am mai scos niciun cuvânt, și am ales a treia carte. N-am mai citit titlul, am verificat doar să fie scrisă de același coleg, era. Abia când am ajuns în stradă am văzut că era un jurnal de război. Mi-am cumpărat o cafea de la tonomat și m-am proptit într-un colț de clădire să-mi fumez doza de atac. Pe lângă mine a trecut chiar colegul care scrisese cărțile și panicat, ca și când nu le-ar fi văzut stivuite lângă mine, m-a întrebat – le-ai luat? Am dat din cap că da și a plecat mai departe. Părea intrat într-un mare rahat da’ măcar acum dovezile erau la mine.

Mustafa

Și rapița se clătina unduioasă până spre un albastru poros de parcă cineva ar fi vărsat acvariul pe-o sugativă uriașă. Peștișorii erau roșii, un roșu adânc, care lăsa impresia c-o s-o pățească. Primisem un pumn în stomac, poate chiar doi, doi pumni de grăunțe, mă învârteam de pe-un picior pe-un alt picior gândindu-mă că se poate și mai rău, poți oricând să fii ciupercă șchioapă. Cineva își căuta motanul prin jurul casei, îl striga pe nume, un nume bun pentru un motan – Musatafa! Mustafa! Iar în dormitorul de deasupra, altcineva își făcea testul de efort. M-am convertit, striga la final, m-am convertit! Venea o femeie, îi dădea o palmă, rămâi în religia ta! îi striga. Dar acela o lua pe femeie în brațe și îi spunea – draga mea, am avut niște palpitații, puțin a lipsit să nu mă omoare, mă gândeam doar la cadourile de Crăciun pe care n-am apucat să le-aduc acasă, asta e, o să rămână copilul fără calculator, voiau să-mi facă anestezie totală pentru ca mai apoi să-ncerce niște defibrilații, toți erau de-acord că-mi trebuie un reset, mă duseseră în sala de operații să-mi facă cardioversie sincronizată, dar chiar atunci m-am convertit, așa s-au exprimat, am un ritm cardiac decent și-o tensiune suportabilă. Un cor de copii în straie albe începuse să cânte maree e dumnezeeeu dumnezeeu e mareee, în timp ce cântau, copiii ridicau arătătoarele spre cer și făceau niște mutre amenințătoare, iar în spatele lor asistentele țârâiau din seringi ca niște insecte etalându-și strânsura de venin, ia uitați aicea, pe gustate, dacă nu v-o place vișinata asta din cea mai curată vișină, nu-mi dați niciun ban. Era clar una din serile acelea în care decorul e el însuși un personaj, trompeta e ea însăși net superioară saxofonului, iar Bruegel îi e el însuși net superior lui Bosch. În tot acest decor vivotam și eu ca un punctuleț pe-o imagine din satelit și purtam asupra mea niște sentimente atât de neînsemnate încât încă nu li se găsise un nume. În seara aceea chiar am crezut că mai întâi primesc un nume lucrurile uriașe și lesne particularizabile, că mai întâi vin culorile și apoi nuanțele, și că, prin urmare, e nevoie de o istorie de chestii imense ca să distingi prin minuscule, undeva spre sfârșitul vieții. M-am simțit condamnată: pe mine și infimele mele sentimente nu ne va distinge nici dracu! poate cel mult o balenă de Groenlanda. Asta până când s-a întunecat de tot și încă îl mai strigau pe Mustafa. Ieșise cineva cu un laser pentru pisici. Lumea toată era neagră pentru Mustafa, cu excepția punctulețului roșu, ăsta, în sfârșit, îl interesa.

Viața secretă a vrăbiilor