Din nuc lucrurile se văd mai bine

Am activat camerele lungi și înguste. Înăuntrul lor făceam comparații – holuri de spital, coridoare de hotel, piste de alergări, bazine de înot împărțite-n culoare, labirinturi, galerii de cârtiță, lanuri de porumb. Lungimea coridoarelor avea rostul de a stimula uitarea punctului de plecare. Un coridor suficient de lung ar fi dus pe o planetă nelocuită. Iar în fața nelocuirii fiercare afla ce vrea de la viață. Poate, după ce afla, înnebunea. Poate nu. Poate, înnebunind, dirija circulația. Poate nu. Totul ținea de viteza cu care circula pe coridor. Viteza era proporțională cu densitatea. Densitatea precară ducea la demență. Am activat locuitorul din fotoliul aflat în capătul camerei aceleia lungi. Știi că trecutul nu e o opțiune, mi-a spus. Am încredere că știi lucrul ăsta, mi-a spus. Era singurul lucru inteligent pe care îl spusese în viața lui. Mă învârteam în jurul fotoliului, îmi venea să-l ating, dar robotul îmi sufla în căști – nu-ți dezamăgi degetele. Despre claustrofobia intrauterină ce părere ai? l-am întrebat. Ești o fată deșteaptă, mi-a zis, ca de fiecare dată când n-avea nicio părere. L-am dezactivat și am pornit televizorul. Era un documentar despre două rațe, una albă și una neagră. Rațelor ăstora, ca anumitor rechini, le plăcea să fie îmbrățișate. Specialiștii descriau presiunea mecanică asupra pieptului raței ca pe un reset cardiac. În film apăreau apoi inimi de oameni resuscitați prin presiune mecanică. Trecutul în schimb era de nemodificat. Fraza îmi bruia documentarul. Am închis televizorul și am rămas în capul meu. Nu poți recupera decât strict ce ai avut sau mai puțin, niciodată ceva în plus. Cevaul în plus nu aparține trecutului, big news. Mi-am notat câteva idei pe un bilețel, l-am reactivat și i-am spus: așa cum trecutul nu e o opțiune, nici prezentul nu e o opțiune și nici viitorul nu e o opțiune, din fix aceleași rațiuni. Nu știi ce pierzi, a spus, ba da, întotdeauna știi ce pierzi și niciodată nu poți pierde mai mult. L-am dezactivat. Am activat lanurile de porumb. În mijlocul lor creștea un nuc. M-am urcat în nuc și am privit copiii smulgând mătasea, făcând peruci, zeci de peruci pentru păpuși. Așa mă urc eu în nuc.

Zarița Zanga

Zarița Zanga a găsit o pereche de mănușă de ski nautic Și un ziar care plutea pe valurile mării Sub ziar stătea cineva și citea cu glas tare Din gura cititorului urca la suprafață un fel de înfumurare În perechea de mănușă se sprijineau două capete Ca și când ar fi păzit intrarea într-un colț de infern. Zarița Zanga a găsit o mușcătură de sirenă într-o bucată de carne. La urechea sirenei înflorea un crin roșu De fiecare dată când citea ce scria sub mușcătură. Zarița Zanga a găsit o întindere de zăpadă și a zis Asta-i zăpada mea, așteptând zadarnic o avalanșă. Zarița Zanga regretat lipsa de căi superioare Fie ele respiratorii sau de acces Zarița Zanga a presupus că un trecut corupt Valorează mai mult decât un sacrificiu oarecare. Zarița Zanga a găsit o persoană care aluneca sub duș Spărgându-și capul Cu un crin roșu la urechea de marmură. Zarița Zanga n-a avut nicio îndoială că ar fi cea mai bună Din lumile posibile, odată abandonată. Zarița Zanga a auzit multe liniuțe de dialog Clinchetind în urechile altor lumi posibile A văzut lumile posibile tresărind Și și-a spus – lumile astea tresar mai bine ca mine Ele fac valuri pe care plutesc ziare Care acoperă un fel de înfumurare. Zarița Zanga a văzut oameni mimând fericirea Încă înainte de a se inventa facebook-ul pentru ei Și a găsit urme de fericire în plin sclavagism. Mult s-a îndurerat Zarița Zanga! Zarița Zanga a văzut oameni urâțindu-se cu intenție Nu e nevoie să îți placă de noi, spuneau, ba foarte bine că n-o să-ți mai placă deloc, ba chiar vrem să ne asigurăm prin toate mijloacele că n-o să se mai întâmple asta, ba chiar vrem ca gusturile noastre să nu fie ale tale, ba chiar vrem să nu ne influențezi cu criterii estetice, ba chiar vrem să ieșim din tine și din standarde. Zarița Zanga a văzut oameni inaugurând monumentele morților la malul mării, monumente scrutând o mare încă amară. Zarița Zanga a văzut fanfaronada sucombând în brațele siguranței. Zarița Zanga a râs în hohote când a citit următorul titlu din Jurnalul de Călărași: „Un cântec blestemat! „Sunt vagabondul vieții mele” a adus moartea aproape tuturor celor care l-au interpretat!”. Zarița Zanga nu a interpretat acest cântec, dar s-a gândit să-l păstreze undeva în cazul unui asediu.