Ce făceau???

Momente de calitate

Ceva trebuie să fie adevărat! L-am visat pe copil cum își dădea ochii peste cap, intra în transă și vorbea ca un profet: mami, trebuie să ai mare grijă, că ți se fac vrăji din Franța și Italia! Cu o noapte înainte visasem că eram în vacanță. Conduceam, am făcut drumul ăla de mai multe ori, și când intram în Franța și Italia, se năpustea asupra mea o femeie cu gheare de oțel și începea să tragă de mașină, să smulgă bucăți de caroserie de parcă ar fi fost de hârtie. Și cred că e adevărat! Pentru că înainte să-l dau afară din casă, fusese plecat într-o delegație. Și în perioada aia am observat că îmi lipsește fusta cheie. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat, auzi, tu ai plecat cu fusta mea în delegație? Mi-a confirmat. Când s-a întors, am luat fusta așa cum era și m-am dus cu ea direct la preot. I-am spus care-i povestea și preotul din prima m-a întrebat: ai pus mâna pe fustă de când ți-a adus-o înapoi? Nu, numai pe pungă, atâta minte am avut și eu! O iei și o arunci la primul tomberon, mi-a zis. Dacă și soțul tău crede în Dumnezeu, înseamnă că a dus-o la descântat și nu mai e de purtat. În timpul ăsta el își pune pe facebook poze cu copilul și scrie „petrec momente de calitate cu fiul meu”. Păi sictir, bă, porcule! Eu îți cresc copilul și tu petreci momente de calitate cu el? Am schimbat tot, și lenjeria, și draperiile, că astea sunt primele care rețin energiile negative.

Tare-mi mai plăcea să muncesc!

Eram menajera lu’ Kovesi. Mai aveam două colege care nu apăreau în vis decât când făceam calcule de împărțit banii. Kovesi nu dădea prea des pe-acasă. A venit la un moment dat pentru câteva minute și mi-a vârât în palmă un sul de bani, gros și verde, după care a plecat. Am numărat pe ascuns și erau șase mii de euro, plus niște bani pe care nu-i cunoșteam. Îi arătam și lui tata și nici el nu-i cunoștea. Am stabilit în vis că erau drahme. Calculam cum se împarte 6000 la 3. Dar dacă ăia 6000 erau doar pentru mine? Înmulțeam 6000 cu 3. Mă întrebam cine-i menajera. Eu, că spăl podele, sau Kovesi, că spală bani? Îmi era clar că Kovesi spală bani prin menajere! În partea a doua a visului m-am dus la ea în garaj și am găsit un cadavru. Datoria îmi spunea că trebuie să debarasez. Mă gândeam că doamna Kovesi ar fi foarte mulțumită dacă aș face încă o dată curat. Chiar că urma să mă îmbogățesc. Din păcate singurele idei care-mi veneau în legătură cu scăpatul de-un cadavru erau că-ți trebuie mașină și carnet. N-aveam mașină și carnet… de-aia nu puteam eu scăpa de cadavru! Când m-am trezit eram foarte mirată că m-am împotmolit în ceva atât de banal, când exista o infinitate de descotorosiri posibile. M-am consolat cu ideea că sunt filmată. Precis totul e împânzit cu camere de supraveghere, Kovesi a plantat chiar ea în calea mea cadavrul, cine știe în ce rahat mă bag în timp ce mă urmărește o țară întreagă!

Long exposure

Oboseala chimică

În loc să număr oi, aseară la culcare am repetat până am adormit: să nu uit mâine la prima oră să iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a, să nu uit mâine la prima oră sa iau baterii trei de a. După ce am adormit, am început să visez că cineva îmi șoptea la ureche intenționat (ca să mă greșească!): doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a, doi de a! Îmi trebuia de fapt o singură baterie, dar îmi închipuiam că nu se vând decât la pereche. Am fost obligată să cumpăr patru, pentru că și perechea se vindea la pereche. În spatele meu erau două doamne. Una din ele ținea în mână un mare borcan de ness și se scuza în fața celeilate – nu e vorba de vorba de oboseală pe fond psihic, e vorba de oboseala chimică.

Spălătoria auto

Nu în toate nopțile cu ploaie visezi cascade de glicină. Mai visezi și spălatorii auto. Am visat o spălătorie auto de proporții planetare. Echivala cu purgatoriul. Oamenii mergeau prin spume, valuri și jeturi de apă, nu păreau speriați sau surprinși de greutatea cu care se circula, din când în când se întrebau unii pe alții „cum te descurci?”. Eu umblam vitejește prin apele care veneau din toate direcțiile, încercând să-mi dau seama cum e mai ușor – cu sau fără ochelari. Lipsa unui ritm fix îmi deregla respirația, dar am constatat în scurt timp că te poți adapta și la așa ceva. Celor care mă întrebau cum mă descurc asta le și spuneam – Când pot, respir, când nu pot, nu respir. Ei răspundeau și ei cumsecade – ce să-i faci, tre’ să te adaptezi. Când îmi spuneau chestia asta mă străbăteau fiori de fericire și stări de revelație. Mi se părea că asist la o adaptare la nivel de specie, și nu doar că asist, dar că pun decisiv osul la treabă, că sunt un dinozaur căruia i se spune că trebuie să se adapteze la secolul nostru și el imediat se adaptează. Nu că dinozaurii ar fi dispărut din cauza climei actuale. În fine, adaptați-vă la ceva incompatibil cu viața! Cineva hotărâse – gata, tată, de-aici înainte nu mai trăim pe uscat, și omenirea zisese OK! Nu era mai greu decât o reorientare profesională, decât colectarea selectivă a deșeurilor sau decât mutatul la socri.

Mă aflam pe o scară de bloc cu geamuri enorme și multe ghivece cu plante curgătoare. Erau mai mulți necunoscuți pe scară, dar o tânără blondă, anemică și cu ochi străvezii mă întreba ce să facă cu ce a primit. În fiecare palmă ținea câte-un ghiveci cu câte-o plantă curgătoare. Era o imagine încețoșată, cu voaluri verzui și raze filtrate de pletele celor două plante la care practic salivam. Nu mi le mai dă odată! mă gândeam. Am întrebat-o pe tânără ce anume a primit, iar ea, în loc să zică de ghivecele alea, mi-a zis: muncitori, am primit muncitori. Eu i-am oferit repede soluția: pe unul îl trimiți la maică-ta să-i bată covoarele, iar pe al doilea îl trimitem la maică-mea să îi bată covoarele. Și dacă ai mai mulți muncitori, mai știu o grămadă de persoane care și-ar dori să le bată cineva covoarele.

Subvenția

Venisem cu subvenționarea amabilității. Orașul nostru trebuia să-și crească numărul de turiști (trebuia să-și crească dramatic numărul de turiști) și mă angajasem să-l transform în cel mai prietenos oraș de pe planetă. Le spuneam că trebuie să lucrăm cu ce avem și nu prea aveam de niciunele. Aveam doar foarte mulți oameni. Totul a început cu decontarea zâmbetelor pe cap de locuitor, sumele erau mici, dar dacă zâmbeai 24 din 24, într-un an aveai toate șansele să-ți construiești din sumele alea o casă undeva la marginea civilizației. Apoi la venitul minim garantat se adăugau bonusuri consistente pentru acte de mare ospitalitate și curaj, pentru anticipări, întâmpinări și implicări costisitoare emoțional. Incredibil, totul mergea ca pe roate, turismul luase un avânt uluitor, turiștii veneau cu bani din care și mai mult putea fi subvenționat comportamentul localnicilor. Eu stăteam pe o băncuță și plângeam îngrozită, dându-mi palme și smulgându-mi părul din cap, sărăcind cu fiecare lacrimă vărsată, până când mă transformam în filipineză. Unde întorceai capul vedeai numai scene bucolice. Era adevărat dar nu părea adevărat. Nu mai vedeai nicăieri o figură pierdută în gânduri sau pătrunsă de gravitate, niciun chip dur, nicio înverșunare, niciun scrâșnet, nicio privire refuzată, niciun emo, niciun rocker… peste tot numai afișe cu figura demonică a lui André Rieu.