Mii de șuruburi

Toată noaptea am stat pe vine, spre dimineață abia mai reușeam să îmi desclei genunchii. Eram la Veneția, era noapte și se făcea că eu umblam numai în mersul piticului pe sub poduri deșurubând șurub după șurub. Nu știu de ce aveam treabă numai pe sub poduri și nici nu știu cum își modificau ele dimensiunile în așa fel încât reușeam să le deșurubez, din aceeași poziție ciucită, de la un capăt la altul. Cât am operat eu pe ascuns, nu s-a clătinat și nu a căzut nimic. Nici nu urmăream să destabilizez podurile, să le fur pe bucăți sau să stric în vreun fel Veneția. Se vedea că șuruburile pe care le scoteam nu aveau nicio utilitate în construcțiile respective. În schimb mie îmi trebuiau. După ce le deșurubam, le puneam în buzunarele gecii. Zornăiau. Le simțeam tot mai grele, dar în buzunarele mele aveau loc mii de șuruburi. Când am terminat și am știut că nu mai există picior de șurub în afara celor din buzunarele mele, am fost mulțumită ca de o reparație minoră dar mult amânată – că de când voiam să ung balamalele să nu mai scârțâie, de când voiam să tai eticheta care mă zgârie pe spinare, de când voiam să îndrept tabloul care stătea într-o rână.

Eram la serviciu dar serviciul se întâmpla lângă secretariatul de la Litere, citeam orarul. A venit un grup de colege de an, le știam foarte vag, probabil că eram în anul întâi. Ce faci, m-au întrebat, ai de gând să stai la ore? Păi nu știu, le-am răspuns, voi nu stați? Nu, noi chiulim, mi-au zis vesele, nu vii cu noi? Dar știți, am simțit eu nevoia, aici e la serviciu, nu la curs. Și ce dacă? au pufnit, de-aia îți faci tu griji? dacă e serviciu, nu mai chiulim? tre’ să ne schimbăm toată viața că e serviciu? Și eu am zis bine și am plecat cu ele să chiulim, pentru ele era un lucru natural pe care nu păruseră să-l fi întrerupt vreodată, pentru mine era o mare aventură, mă cucerea complet ideea că chiuleam, nu mă mai interesa și fructificarea absențelor de la serviciu, eram foarte concentrată pe conceptul primar care dintr-odată mă absorbea. Am ajuns la un fel de concert în aer liber, un fel de Woodstock de Ciulnița, o tabără prăfoasă în care părea că se autoexilaseră toți chiulangii pământului. Nu păreau prea fericiți, afișau care mai de care tot felul de lipsuri, nu tu bani, nu tu băutură, nu tu țigări, nici iubire nu prea aveau, nici măcar pile de unghii, nici măcar coronițe de flori. Stăteau așa în praf dezamăgiți de parcă numai o macara i-ar mai fi putut transpune în alt univers. Eu continuam să trăiesc entuziasmul chiulului. Eram euforică. Exploram tabăra dintr-o margine-n alta. La un moment dat zăresc ceva ce semăna cu un rând de toalete ecologice. Merită verificat! și am pornit spre ele vitejește. Îmi făceam deja planuri – aaa, păi dacă au și toalete, pot să stau aici un an! Exteriorul era din lemn. Interiorul era spațios, dar niciun veceu, nicio gaură de evacuare, doar o ditamai cabina de lemn, ici-colo niște paie. Am ieșit și am mai întrebat niște dezamăgiți, sunteți siguri că astea-s veceurile? Suntem siguri, au confirmat. Nu de alta dar e prea curat! Siguri suntem! Am intrat din nou într-una din marile cabine de lemn și m-am tot învârtit ca proasta prin ea, până când m-a străfulgerat: dar astea sunt boxele cailor! aici nu e toaleta, e grajdul, astea-s boxele pentru cai iar caii sunt în altă parte. Am plecat mulțumită, asta e, nu poți mulțumi pe toată lumea dar măcar pentru cai e foarte frumos amenajat.

Sic transit

Se mărita Immortella. Stătea proțăpită în fața liftului, la parterul unui hotel supraevaluat, mare, vechi, nerenovat și cu servicii proaste, și se răstea la noi: proștilor! nu v-am zis că eu o să mă mărit cu un Hohenzollern, mă mărit cu un Hohenzollern, poftim! Noi eram scandalizați. Ne dădeam seama că nu mai putea fi vorba decât de Regele Mihai și ne întrebam până unde pot merge fixațiile astea. Ne consultam unii cu alții, sigur regele n-a murit? Ea stătea la ușa liftului și el probabil se descompunea într-un pat de spital, iar noi îi spuneam Immortellei: nu poți să-l iei, tu nu vezi că e deja cuplat? nu vezi că e cuplat la aparate? Iar ea a dat un ordin și niște slujitori au sărit să o îmbrace cu hainele de mireasă, îi trântiseră un voal pe cap și îi puseseră chiloții pe picioare dar nu treceau mai sus de glezne și ea țipa la ei: voi sunteți tâmpiți? n-ați văzut că m-am îngrășat? și stătea în ușa liftului înfiptă pe tocuri, greoaie și imobilizată de chiloții ăia care-i blocau picioarele, apoi iar ofta – doamne ce m-am îngrășat, trebuie neapărat să fac ceva că nu se mai poate! Eram triști. Nu se poate ca până la urmă tot ea să aibă dreptate, spuneam, nu e corect ca ea să-și trăiască iluzia până la sfârșit, nu merită să moară încântată că a slăbit.

Cineva mă punea să aduc apă dintr-o parte în alta. Și eu o căram în diverse vase, găleți, bidoane, cilindri mari din tablă, și cum o turnam în pământ, apa săpa o gaură care avea forma recipientului din care o vărsam. Ce tâmpenie! îmi spuneam. Nu reușeam deloc să ud pământul, nu voiam decât să înmoi pământul uscat dar nu reușeam, când o turnam, apa sfârâia și săpa un recipient apoi se evapora iar pământul rămânea scobit dar uscat. Fotoliuldinodaie mă privea din cerdac cu invidie, n-ar fi reușit să facă nici măcar așa ceva, și comenta prudent – încearcă să o dispersezi, poate ar trebui să verși câte puțin din loc în loc. Evident, nu se obosea să-mi arate, știa prea bine că teoria nu s-ar fi reflectat în practică. A venit un tren și din el a coborât un ofițer care mi-a zis urcă! Faptul că nu eram bună la udat arătase că eram neașteptat de utilă pe alte fronturi, despre care nu știam decât că-s extrem de periculoase, deja pustii deoarece minate. Urma să torn găleți de apă peste mine, făcându-le să dispară. Îmi părea totuși rău că trebuia să plec, lângă tren apăruse o gară și colegele își aranjau fiecare propria sală de așteptare, cu fotolii și recamiere așezate spate în spate, tapisate în mătase albă înflorată cu bujori, Ludovic al treișpelea.

Asistenții de platou

Calle de la morte

Bacini

L’artista è presente

Mi preoccupo