Emisii fugitive

Dar și mai bine ar fi ca toată lumea să-și țină gunoiul în cap. Și căința să fie exprimată prin a-ți pune gunoi în cap. Pentru că groapa de la Iridex e plină și continuă să degaje acest miros asfixiant și degeaba arunci la gunoi, mirosul nu poate fi neutralizat și se-nmulțesc aceste emisii fugitive și condițiile atmosferice împrăștie aceste emisii care, înțelegeți-mă, nu se pot capta, și gazul de depozit migrează prin pământ, și a plouat de fierbeau bălțile, 1200 metri cubi pe oră, vă-nchipuiți circulația acestui levigat, și cu gunoiul nu se termină până când nu e tasat, anvelopat, acoperit cu pământ, înierbat. Până atunci, miroase! Și hidrogenul sulfurat se distruge complet doar la peste 400 de grade Celsius și oamenii care cultivă pepeni au săpat puțuri în grădini, au băgat pompele submersibile și au vărsat sacii cu azot direct în fântână și așa irigă pepenii, mănânci și plângi și ajungi la spital, s-a colmatat canalul lacrimal, pânza freatică s-a terminat. Dar dacă fiecare și-ar ține gunoiul în cap, am cunoaște exact măsura în care fiecare locuitor miroase a căcat, pentru că sunt oameni, credeți-mă, în acest oraș, care nu produc niciun fel de deșeuri, degeaba încurajăm consumul.

 

 

Stimată doamnă,

Să știți că știu că mi-ați furat pixul. A fost prima oară când mi-am propus să am încredere în oameni, lăsându-mi pixul pe masă, pentru ca toată lumea să aibă cu ce să se semneze în lista de prezență. Două ore cât a durat reuniunea, mi-am urmărit pixul cu grija cu care mi-aș fi supravegheat pisicul la o petrecere de copii. M-am bucurat de treizeci de ori, văzând cum participanții se semnează apoi îl lasă pe masă, absolut neatenți la el. La sfârșitul reuniunii, eram liniștită, semnaseră toți, pixul domnea suveran pe masă, nealipit niciunui alt obiect, fie el telefon sau mapă. Până când dumneavoastră, observând ca și mine că sala e aproape goală, l-ați înhățat sub pretextul că vreți să vă mai notați ceva pe un colț de agendă, socializând cu ultimii participanți rămași. V-am urmărit cu atenție, știți bine că eram foarte aproape și că priveam fix spre el, strâmbând din colțul gurii. Ați ieșit cu pixul meu în mână pe ușa sălii de conferințe și probabil ați părăsit împreună clădirea, gândindu-vă că gestul dumneavoastră va trece neobservat sau că va fi considerat nevinovat. Nu a fost, nu este. Știți bine că ați venit fără pix și că ați plecat cu pix și nu pot pune gestul dumneavoastră pe seama neatenției. M-am gândit la un moment dat să vă sun și să vă cer să mi-l restituți. Aș fi vrut să vă spun că figurează pe inventar. Aș fi vrut să invoc un articol de lege. Probabil vi s-ar fi părut mai puțin absurd decât dacă aș fi strigat din ușă cu reproș – Piiiixuuuuul! Sunt, de asemenea, sigură, că dacă ar fi fost un pix din plastic transparent cu capac albastru, și nu un pix din metal, nu v-ar fi interesat. Sunt sigură că pixul meu vă va face să vă simțiți mai profi. Mai știu și că la următoarea reuniune veți veni fără el. În încheiere, doresc să vă felicit pentru noua optică și larga adresabilitate.

Că de când îmi doream!

Deci! M-am trezit încrezătoare în economia viitorului, the new meandrele concretului, mi-am băut cafeaua stând în picioare în dreptul ferestrei scăldate în razele soarelui, surâzând lucrurilor bune care, ca niciodată, simțeam că mă așteaptă, și spunându-mi că e rândul meu să fiu proactivă, the new să sădești un pom, să faci un copil. Cine spune că trecutul e trecut, iar viitorul viitor? Eu, numai eu! mi-am însoțit cu vorbe revelația. Și atunci chiar pot transforma trecutul în viitor! Ura! Zis și făcut! Mi-am luat pantofii în picioare și zburdalnică am ieșit pe ușă, îndreptându-mă spre cel mai pervers, mai alunecos și mai nociv om pe care l-am cunoscut în această viață, expresia tuturor degradărilor interioare, mentale, emoționale, spirituale, intelectuale, morale ș. a., fațada deschisă, înțelegătoare și încurajatoare, adaptată perpetuu tuturor trendurilor, sub care proliferează oportunismul, cruzimea, vulgaritatea, plăcerea de a murdări și a înjosi ș. a.. Și de unde până acum mă bazasem pe noțiunea de trecut ca pe o fosă septică, ce-mi spun eu – ia să o luăm de la început! Și fac lungul drum pe jos, în mers sprințar și toată numai o speranță, până acasă la acest individ, cu gândul să încep o relație frumoasă, lipsită de ura și de scârba viageră de până acum. El îmi deschide ușa și mă primește emoționat, iar eu mă bucur că mi-am urmat presimțirile, pentru că iată, ce suflet curat și cum se bucură și cum nu-i vine să creadă și ce bine că după atâta vreme putem fi sinceri și apropiați. Și mă invită în bucătărie, unde-i o mică adunare care arată ciudat. La masă stau două cucoane în vârstă, corpolente, asortate una cu cealaltă, în rochii de mătase înflorate și cu șiraguri de gât la perle sau invers. Sprijinită de un bufet stă o slăbătură de fată oxigenată, cu ochii iritați, aproape însângerați, îmbrăcată în niște zdrențe sport. În cel de-al treilea unghi al triunghiului – un mic grup de vecini, femei și bărbați, bătrâni și copii, care par să dea diverse declarații în fața doamnelor corpolente, despre slăbătura oxigenată cu ochii roșii. Noul meu prieten, care nu mai este scursura umană din fosa septică, îmi spune – dă-mi voie să ți-o prezint pe soția mea. Dau mâna cu ființa aceea distrusă care se prelinge pe bufet și care-mi inspiră milă și mie, așa cum se pare că le inspiră și celorlalți. Noul meu prieten îmi face un scurt istoric – e dependentă de droguri, așa ne-am cunoscut. O ține din supradoză în supradoză, când nu e în comă, face circ în bloc, o cunosc toți vecinii, că deranjează e puțin spus, distruge, agresează, bate, rupe, mușcă, se aruncă în fața mașinilor, sare de pe bloc etc. Fata confirmă extenuată, da, așa fac, nu mai pot, am obosit. Vecinii confirmă ca și când ar fi bun, îi iau fetei apărarea: dar de câte ori nu ne-a spart ușa de la intrare cu toporul, i-a rupt piciorul lu’ ăsta micu, s-a aruncat pe scări de la etajul doi și s-a rostogolit până s-a oprit cu capul în ușa ghenei. Toți o susțin în fața doamnelor corpolente. Iar el, soțul ei, și el le explică – pentru mine e o binecuvântare dependența ei de droguri, noi așa ne-am cunoscut, chestia asta m-a ajutat să mă las de fumat, dacă ea n-ar fi fost așa, n-aș fi reușit niciodată să renunț la țigări. Doamnele corpolente ascultă fără să comenteze. Din când în când îmi aruncă priviri intense, pline de speranță sau nu, cele două doamne nu sunt sigure încă dacă eu văd lucrurile din unghiul lor, sau din unghiul vecinilor și al fericitului soț. Iar eu nu sunt sigură că cele două doamne văd scena din unghiul meu! Îmi vine să urlu băi, voi sunteți nebuni? Voi nu sunteți sănătoși? Îmi vine să intervin în dezastru, de parcă iminența ar fi și ea mutabilă ca trecutul. Nu mi-e clar ce aș vrea să previn, probabil suicidul slăbăturii cu ochi roșii, al cărei zbucium pare a fi profitabil pentru absolut toți, ei toți spun că da, mană cerească. La un moment dat, noul meu prieten, emoționat și pur și adolescentin îmi spune – stai să-i cunoști și pe copiii mei! și-și cheamă copiii, până atunci ascunși în dormitor. Niște îngerași! Exact îngerași! În cămășuțe de noapte albe, doi câte doi, de aceeași înălțime, șase. Primii doi țin în mâini lumânări mari de nuntă, următorii doi țin în mâini schiuri lungi de adulți, următorii doi țin în mâini proțapuri cu jalbe în chineză. Toți privesc în jos smeriți, nu scoate unul un cuvânt. Ferească Dumnezeu, îmi zic, ce familie frumoasă! Până și fiorii reci care-mi defilau pe spinare se sperie și mi se cuibăresc la loc secret în stomac. Mă uit din nou spre cele două doamne, de data asta declarat îngrozită, revoltat siderată, cu ambulanțe și spitale de urgență în priviri. Cele două doamne îmi aruncă la schimb două bucăți privire scurtă, enigmatică, plus două jumătăți de zâmbet complex, chinuit, încordat, reținut, milostiv și, sigur că da, îngrozit și el în toate luminile lui. Din această transmisiune rețin următoarele: ai văzut ce-i aici, poți să pleci, ne descurcăm. Ceea ce am și făcut. Faptul că din viitor am putut pleca înapoi spre prezent, fără ca prezentul să devină trecut mi s-a părut, iarăși, o mare chestie. Când m-am trezit am avut senzația că am pățit o mare rușine, îmi venea să plâng. Dar undeva într-un colț erau cele două doamne. Asta a contat cel mai mult. Să se ocupe, nu mă interesează!

Let’s simulate!

O femeie lucrează în perioada 2010-2012 primind salariul minim pe economie. În ianuarie 2011 primește grad de handicap III. În 2012 intră în concediu de creștere copil. În anul 2014 își reia pentru trei luni activitatea, apoi intră în concediul pentru creșterea celui de-al doilea copil. În mai 2015, gradul de handicap în care e încadrată se modifică din III în II. În februarie 2017 își reia activitatea pentru șase luni, apoi intră în concediul de creștere al celui de-al treilea copil. Cei trei copii sunt recunoscuți de tată, dar fiecare copil este făcut cu un concubin diferit. Femeia locuiește cu soțul pensionat pe caz de boală în anul 2015, având în întreținere și cei doi copii ai acestuia dintr-o căsătorie anterioară, unul dintre aceștia minor, celălalt major, beneficiar din ianuarie 2019 de ajutor de șomaj. Căsătoria a fost încheiată în iunie 2011. În 2018 locuința familiei este grav afectată de un incendiu. În februarie 2019 femeia își reia activitatea, desfășurând activități aducatoare de profit de peste 150.000 lei / lună. Calculați drepturile financiare de la bugetul de stat (indemnizații, alocații, stimulente, ajutoare financiare de urgență) care îi revin familiei pentru perioada 2010-2019, luând în calcul cuantumurile din indicatorul social de referință/sumele stabilite valabile la momentul alocării prestațiilor sociale. Prezentați cel puțin trei variante de calcul, în funcție de următoarele variabile: 1. veniturile soțului în perioada 2010-2015, pe categorii 2. ajutoarele sociale de care a putut beneficia primul copil al soțului în perioada 2010-2019, ținând cont de faptul că la 1 ianuarie 2016 acesta devenea major, iar în perioada 2016-2017 a desfășurat activități aducătoare de profit (a se calcula în funcție de categoria de venit).

Ferma mea de găini

Printre investițiile mele în Marea Britanie, se afla și ferma de găini din Anglia. Aveam un partener englez care punea în practică directivele primite de la București. Mă străduiam să nu mă îndepărtez de București, pentru a nu crea confuzie. Aveam zero încredere în acest partener, în partenerul englez. Din această cauză, la doar două luni de la încheierea contractului, eram cu sănătatea la pământ. Timp de două luni nu reușisem să dorm mai mult de douăzeci de minute pe noapte. Acumulasem multe tulburări. Dereglări de respirație, tahicardie, aritmie, anorexie, anemie, lipotimie, tinitus, spasme musculare, dureri articulare și urinări frevente. În fiecare noapte încercam să lupt cu insomnia, numărând găini. Pe măsură ce număram, îmi aminteam o listă de operațiuni pe care nu i le amintisem partenerului meu din Anglia, în care nu aveam încredere că și-ar putea aminti singur ceva. Puneam mâna pe telefon și-l sunam: ai dat apă la găini? dar ești sigur-sigur că ai dat apă? la ce oră le-ai dat apă? de la 8 până acum n-a trecut prea mult? hai te rog io, verifică! te rog io frumos, urcă-te în mașină și du-te la fermă să te asiguri că găinile au apă! e și interesul tău! nu e vorba doar de milă, că mor alea de sete pe întuneric pe căldurile astea, dar e și afacerea ta, dacă le găsești pe-alea moarte toate mâine dimineață? hai, sună-mă de-acolo! te mai sun și eu, dacă-mi mai amintesc ceva! și apoi încercam să-mi amintesc dacă nu mi-a scăpat ceva, îl sunam din nou pe partenerul englez și îl rugam să îmi spună dacă lotul 7 consumă mai mult decât lotul 21 și dacă din lotul 14 cad mai multe pene decât din lotul 28, apoi îl rugam să caute ceva și la incubatoare și în depozit, pentru că ușile aveau scârțâit diferit și voiam să mă asigur că el chiar este unde spune că este. Și chiar și așa, totul putea fi regizat din timp, nu eram niciodată sigură că el chiar era la găini atunci când spunea că e la găini.

Piatra Paradisului

Înainte de a intra în Paradis, ne duceam la elefanți să ne dea pietrele. Elefanții scoteau pe trompă niște pietre înguste și plate pe care erau marcate coordonatele fericirii, cu grade, latitudine și longitudine. Majoritatea pietrelor nu erau mai lungi de-o palmă, dar în mod clar, cu cât era piatra mai lungă, cu atât era mai bine. M-am prezentat în fața unui elefant care a lăsat să-i alunece dinăuntrul trompei o piatră lungă de un metru jumate, plină cu inscripții. În timp ce eu îmi luam piatra în primire, elefantul mă privea cu ochii plini de lacrimi și mă felicita exagerat și făcea o mie de plecăciuni. Cred că aveam o piatră nemaivăzut de lungă, eram foarte mândră de ea, părea premiul cel mai important. Trecând cu ea printre cei care încă așteptau să-și primească rezultatele, se făcea loc în calea mea și toți oamenii se înclinau cu reverență, roșind puternic. Acum mă îndreptam spre Paradis foarte sigură pe mine.

Ca o carte, ca o fereastră, ca un sarcofag, ca un șliț

Eram în juriu. Notam corzile vocale. Treceam prin dreptul unor mese pe care erau întinse trupuri umane deschise. Poate af fi util să zic secționate ca să se înțeleagă imaginea. Dar ele erau doar larg deschise. Ca o carte, ca o fereastră, ca un sarcofag, ca un șliț. Erau deschise ca un ochi. Iată la ce e bună bâjbăiala! Treceam împreună cu ceilalți membri ai juriului prin dreptul concurenților și dădeam puncte pentru lungimea cozilor vocale, pentru grosime, pentru elasticitate, pentru netezime și pentru culoare. Inspectând un concurent, unul din jurați a spus: nu-mi dau seama dacă ăsta are un vibrato foarte bun, sau e doar foarte emoționat. Ne-am consultat foarte mult între noi, n-am reușit să ajungem la nicio concluzie. Dar asta se întâmpla pentru că ne mințeam. În sinea noastră știam că nu era vorba de niciun vibrato – simțeam nevoia să-i dăm o notă foarte bună și n-aveam pentru ce.