The Sun

Eram în birou, stăteam în picioare, Doamnelor? se învârtea în jurul meu și mă studia, potrivind în jurul meu o coală transparentă, din plastic, fixând-o pe alocuri cu ace și explicând: important e să-ți iasă Despărțirea, știi, să cadă fix pe fix, dacă îți iese Despărțirea, restul curg logic și merg foarte ușor, dar la asta trebuie să fii foarte atentă, dacă greșești aici, tot ce urmează e muncă degeaba și-apoi trebuie să refaci tot. Când vorbea despre Despărțire, Doamnelor? părea că se referă la Înmulțire sau la Împărțire. Era foarte încântată că poate să îmi ofere momente de consultanță. Știam prea puțini cu ce se ocupă și, cu certitudine, nimeni nu o considera importantă. Nici ea, nici cu acest prilej, nu spunea că este, dar spunea – aș putea deveni! Aș putea deveni importantă. Nu sunt, dar aș putea deveni. Eu mi-am spus repede că da, undeva există o infinitate de scenarii în care Doamnelor? ar putea deveni importantă, așa că ce rost are să selectez eu două-trei, sau să cer precizări privind selecția pe care o făcuse ea.

Eram la birou și scriam la calculator și eram foarte mulțumită, trăiam un aspru sentiment de seriozitate. Paginile se umpleau cu rânduri și căsuțe și derulam și derulam și ele tot dispăreau în sus și eu tastam netulburată, savurând repetitivitatea și continuitatea. Apoi intră cineva în birou, un necunoscut, îmi citește lucrul în derulare pe monitor, îmi pune o mână pe umăr și îmi șoptește: scrieți, dumneavoastră, scrieți, că oricum tot ce scrieți e pentru The Sun. Eu mă opresc din lucru, privesc două minute monitorul pritocind informația, apoi ridic privirile spre Întrerupător și îl întreb: pentru The Sun? Vorbiți serios, nu? Nu este o glumă! Întrerupătorul îmi spune: nu e nicio glumă, toți colegii dumneavoastră lucrează pentru The Sun și nu numai ei, The Sun a cumpărat tot orașul, nu mai există nimeni care să nu lucreze pentru ei. Asta da veste! Chiar m-am enervat. Era ca-n filmele cu mama care culege cu sârg ciuperci pentru industria prelucrătoare de ciuperci și care după ce depășește norma și primește diplomă de servitorul credincios, află că din ciupercile alea se fac drogurile lu’ copilu’, care și moare de supradoză, mama fiind la final condamnată pentru crimă în urma unui proces intentat de soacră. Pe de altă parte mă încerca și altfel de uimire. The Sun ăștia nu erau ăia? Și chiar fac ei ceva cu munca mea? Da’ de ce ar face ei ceva cu lucruri de-astea serioase și plicticoase? Interesant!

Casa de rogojini

Vorbim despre înmormântare, îi spun că după cimitir a urmat restaurantul, îi spun că a fost lume multă, că au venit din provincie și din străinătate, că din când în când cineva se ridica în picioare și  aducea un scurt omagiu decedatului, sau sharuia o întâmplare haioasă în care decedatul avusese un rol simpatic, sau scotea din buzunar o scrisorică adresată mortului de nepotul preșcolar, începând cu caro nonno și încheindu-se cu inimioare. Căci parastasul fără speech-uri e ca nunta fără lăutari. Și stai să vezi, îmi spune, la ăla de 40 de zile. Pe lângă că fără credit la bancă nu acoperi decât măgura și brânza topită. Iar acum e cu strigături și la parastas și te faci de râs. Așa, vin oamenii la pomană și vornicul parastasului îi strigă pe rând: nea Ion, văr cu răposatul – a primit un costum și o pereche de pantofi, Amalia a lu’ Dumitru – a primit un cojoc și trei baticuri etc. Și pomenile se trec la caiet și caietul se păstrează, urmând apoi a fi consultat de nea Ion sau Amalia, când or avea nevoie să facă și ei parastas, să știe de la cine ce a primit și de ce valoare. Bine că la oraș nu se mai țin cele 40 de răsărituri. Că la țară, din ziua înmormântării, 40 de dimineți la rând tre’ să te scoli înainte să răsară soarele și să te duci la cimitir să aprinzi lumânare la cruce. Și ai să râzi, dar toți țăranii cărora le moare cineva iarna se consideră norocoși, că mai bucuroși umblă prin nămeți în cimitir pe la 7-8 dimineața, decât vara pe la 5-6. Mie totuși îmi pare mai greu pe zăpadă, îi spun, dar vară, iarnă, tot e bine cât știu unde se duc. Pentru că la noi, din cauza inundațiilor, cimitirul migrează. Și cum cimitirul e la deal, viitura plimbă mormintele printre casele oamenilor și abia când se usucă urci la loc ce-ai pescuit. Dar nu pot să uit, îmi spune, de circul care-a ieșit la ultima casă de rogojini. La noi se face o casă de rogojini și se dă de pomană toată. Pui niște bârne, faci pereți din rogojini, apoi o mobilezi, pui pat, pui sobă, pui masă, pui covoare, pe pat pui așternuturi, peste așternuturi pui haine, pe masă pui farfurii, în farfurii pui mâncare, și completezi decorul cu ce te mai îndeamnă. Dacă vii din Italia, poți la o adică să pui mașină de spălat, robot de bucătărie, fier de călcat. Și uite-așa, n-a avut mama de lucru și i-a pus pomenitului o veioză pe noptieră, ca să vină o babă s-o ia la rost: trebuia să pui o candelă, ce, pe lumea ailaltă e curent? de unde o să aibă mortul curent ca s-o folosească. Apoi a sărit repede în ajutor ăla care trebuia să primească casa, simțindu-și pomana amenințată. Că parcă mai bine veioză decât opaiț și mai bine aspirator decât mătură și tot așa, că conversiile astea temporale te pun prea mult pe gânduri, ajungi să te întrebi dacă sarmalele nu se modifică organoleptic până ajung la răposatul care stă sub pământ cu gura deschisă și mațele chiorăind. Noi i-am amenințat pe toți că îi lăsăm fără pomeni, i-am spus, din neam în neam, așa c-au luat măsuri din timp și au inventat grijania. E ca la 40 de zile, atâta că ești viu. Dacă vrei să te asiguri c-o să-ți meargă bine, îți faci frumos parastasul din timpul vieții. Tot ca în casa cu rogojini, covoare, plăpumi, perne, prosoape, farfurii, chemi ca la nuntă, tot ce poți să chemi. Vreo cinci ani anunți, te interesezi prin tot satul de ce nevoi are fiecare și achiziționezi. Și după ce achiziționezi-achiziționezi-achiziționezi, pui mese cap la cap pe drumul principal de la o margine la alta a satului, chemi oamenii la masă, le dai de mâncat și de băut, împarți achizițiile, spui că să fie de sufletul tău și odată ce ai grijania făcută, altfel te duci pe miriște a doua zi.

Rest and digest

Mi-e frică să umblu noaptea pe străzi dar mai ales singură, pe străzi lăturalnice și neiluminate, mai ales dacă plouă și dacă văd o siluetă sau mai multe apropiindu-se din sens opus, dar și dacă aud din spate pași grăbiți, și nici dacă aud în spatele meu o mașină nu mă simt mai bine. Dar silueta s-a topit într-un șir de mașini parcate, mă tot uit și nu mai văd pe nimeni, nu e nicio intrare și nicio ramificație, poate mi s-a părut, mai ales că în spatele meu nu se aud pași, mă întreb dacă cheia aia lungă folosește până la urmă la ceva, dacă poți la o nevoie să scoți un ochi sau să dai o gaură-n gâtul cuiva. Iar după ce descui ușa blocului și urc primele trepte, îmi dau seama cu regret că am lăsat-o să se închidă singură, ce imprudență, păi în câteva secunde poate intra o siluetă, mai multe, în câteva secunde se pot întoarce toți vecinii plecați. Mi-am dat seama prea târziu așa că alerg un rând de scări, bine că am cheia la îndemână, descui în fugă, de sus, de jos, când scot cheia văd silueta cum urcă, intru repede în casă și încui împingându-mă cu toată forța în ușă pentru eventualitatea în care nu apuc să încui, apoi mă lipesc de vizor – un bărbat trece prin dreptul ușii mele. Că n-am văzut când a apărut în urma mea pe stradă, înțeleg, că a intrat în bloc imediat după mine, iar înțeleg, dar de ce pisici albastre n-a luat liftul, nu mai înțeleg. Ia, domle, liftul, nu fi țăran! Te-a apucat fitnessul la două noaptea. Tocmai când ziceam că am reușit și eu să nu mai mănânc după șase.

Visul electoral

Viorica Dăncilă încerca să le vândă românilor România, Klaus Iohannis încerca să le vândă România românilor iar românii nu voiau să cumpere. Eram scârbită. Viorica Dăncilă descria România ca pe o țară cu bune și cu rele, Klaus Iohannis descria România ca pe o țară așa și pe dincolo. Mă uitam la cei doi candidați și nu îmi venea să cred că îmi răcisem gura de pomană. Ce nu s-a înțeles? îi intrebam. De câte ori să mai explic că produsul e oglinda consumatorului. Mă plimbam printre cei doi, supunându-i la tortura auditivă a tocurilor. Un toc pe secundă. Toc! Toc! Toc! Toc! Să facem un exercițiu, le-am zis. Priviți-mă în ochi și încercați să-mi vindeți mie România! Mie, doar mie! Klaus Iohannis mi-a spus: din punctul meu de vedere, cred că ar merge puțină mișcare pentru înlăturarea kilogramelor în plus. Desigur, poate ceilalți au alte gusturi, dar din punctul meu de vedere, ar mai fi de lucru la siluetă. Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie de-acord cu mine. Viorica Dăncilă mi-a spus: mă uit în ochii dumneavoastră și văd o femeie puternică! Se spune că ochii sunt oglinda sufletului iar eu asta văd în ochii dumneavoastră: o femeie puternică. Văd o femeie puternică și mie asta îmi place să cred, mie asta îmi place să cred, ace să cred, cred, red.

Stăteam ca Albă ca Zăpada Arnold Schwarzenegger printre viețuitoare și viețuitoarele își arătau bunătatea, afecțiunea și recunoștința. Erau acolo miei, jderi, veverițe, căprioare, dihori, păsărele ținând în cioc stegulețe și perdeluțe și mai cu seamă un iepure cu fizic câmpenesc. Mai puțin urechile distopice, culcate pe spinare ca niște aripi vestigiale, supuse, emo și cu spițele topite. Iepurele ăsta mă tot împingea blând cu capul, cerând ori să-l mângâi, ori să-l iert, ori să îi acord câteva minute pentru a vorbi despre Our Lord & Saviour, Jesus Christ. Și toate aceste viețuitoare mă agasau și eu nu făceam decât eforturi de a le ține la distanță. Căprioarele sfioase își apropiau de mine boturile umede – eu le împingeam încet cu dosul palmei. Nu așa aproape! le spuneam. Iepurele mă împingea cu capul, eu îl împingeam, proptindu-mi palma în fruntea lui. Dragă! Dă-te și tu mai în spate că-mi sufli în gură, ce naiba. Păsărelele îmi păsăreau pe la ureche, le goneam cu mâna ca pe muște, toată numai o silă și-o marghioliseală, că mă împuțeau viețuitoarele alea cu ochișorii lor lipsiți de rațiune și cu nările lor fremătătoare. Freamătul, mai ales, îmi încrețea stomacul.

Eram la concursul de patinaj perechi, faza pe coarne de cerb. Era cel mai înalt grad de dificultate. Îmi potrivisem picioarele bine în coarnele de cerb care serveau drept patine și patinam pe-alături de partenerul meu și ne ieșea foarte bine, ce bine! Știam în ce consta periculozitatea dar nu simțeam nicio dificultate. Probabil că, spre deosebire de alții, aveam talent. La un moment dat, în timp ce lunecam grațios pe lacul înghețat, partenerul m-a cuprins după mijloc și mi-a șoptit: în momentul ăsta cerbii de sub noi încep să își dea copite. Îhî! am răspuns. Apoi am dezvoltat. Mi se tot pare că visez, am zis, tot nu pot să cred că e adevărat.

Poarta Brandenburg

Eram cu mama la Berlin. Mergeam pe o stradă însorită și plină de praf. Îi spuneam – gata, nu mai avem mult de mers, acum ajungem la Poarta Brandenburg. Priveam amândouă în zare, ne dureau picioarele, dar nu era nicio nenorocire, mai puteam. Și am ajuns. Doar că poarta era un zid drept înalt cam de 30 de metri și ușor curbat la bază, ca o rampă de skateboard. Ei, poftim! am zis. Mama devenise foarte interesată, stai așa, zicea, când îți iese o chestie de-asta în față e de bine, poți să primești geme sau vieți sau cadouri surpriză sau minute naționale sau consultatații gratuite, hai să câștigăm și noi ceva, îmi zicea. Ce dracu, măi mamă, ai înnebunit? întrebam, cum vrei să mă urc eu pe zidul ăsta, tu ca tu, dar știi că eu nu pot. Și ea îmi tot spunea că e păcat să nu încerc, am venit până aici, am avut și noroc să ne întâmpine un zid… și apoi a început să se cațăre ca o maimuță pe zidul care bloca strada cea însorită și plină de praf. OK, am zis, te pune dracu să ieși cu mama la plimbare, asta e – și am început să urc și eu mult mai greu. Am constatat cu bucurie că zidul era îmbrăcat într-o mochetă groasă și aspră, de care cu chiu cu vai reușeam să mă țin, încleștându-mi falangele. Mama mă aștepta deja voioasă sus, hai că te aștept, hai că ce era mai greu a trecut, iar eu tremuram tot mai tare și de durere și de teamă. După ce s-a asigurat că m-am suit pe marginea zidului, mama a coborât din câteva salturi pe partea cealaltă, iar eu am constatat fără mare surpriză că asta a fost tot, eu nu pot să trec pe partea cealaltă. Și am luat-o înapoi tremurând, ținându-mă de mocheta aia maro. Dar cel mai nasol nu era că mă chinuisem degeaba să ajung până sus și că trebuia să cobor exact pe unde venisem și nici că mama țopăia de partea cealaltă, înviorată și cu un nou apetit pentru plimbări nesfârșite, cel mai rău era că în timpul coborârii a început să mă bruieze din buzunar o mică stație de emisie-recepție, tare-n decibeli, din care ieșeau tot felul de somații la care nu puteam să răspund: doi-zece doi-zece, recepție! doi-zece doi-zece, răspunde! alo! operativ, răspunde! dispeceratul, recepție! flori albastre, răspunde! mâncare de pește, recepție! aici baza, operativ, confirmă poziția! doi-zece doi-zece, aici baza! Eu urlam deja ca un porc dus la tăiere: lăsați-mă în paaaacee, nu pot să mă concentreeeez, lăsați-mă, dracului în paaaceee, nu mai am nevoie de nicio localizaaaare, lăsați-mă să mă concentrez că nu mai pot să fac nimic în zgomoteeele asteeeea. Operativ extras, terminat! s-a mai auzit când am ajuns în sfârșit cu picioarele pe pământ, apoi stația a amuțit. Am scos-o plină de nervi din buzunar și da, stația era de fapt un termometru cu mercurul la 37°. Ce mă bucur că m-ați ajutat! am bodogănit în gând.

Ești om cu mine, sunt adenom cu tine!

Ba mă respectă! Mașina face vrum-vrum, hâcâie trei metri, apoi se oprește. Credeam că s-a stricat mașina, dar nu. Mai are el ceva de spus. Trebuie să se întoarcă la recepție și să îi spună ceva recepționerei care l-a făcut să aștepte. Nicăieri în lume nu s-a mai văzut să aștepți până ce camerista îi confirmă recepționerei că prosoapele sunt, umerașele sunt, păturile sunt, paharele este. Se întoarce să își recupereze de la recepționeră ultimul cuvânt. Pentru câți bani le-am dat, e cazul să le spun că au probleme cu aerul condiționat. Aștept în mașină de parcă mi-ar fi spus așteaptă în mașină, oriunde altundeva e periculos. Se întoarce nervos. Ci nu din cauza recepționerei, din cauza mea, eu am probleme cu aerul condiționat și nu știu câți bani mi-a dat. O tâmpită, îmi spune. E amuzant. Totul e amuzant. Viața mea e amuzantă. Nervii lui sunt amuzanți. Nu te respectă de-ajuns, îi spun amuzată în continuare de frustrările născute din setea de respect. Vrum-vrum, se face verde la față și privind drept înainte cu scuipăt îmi spune printre dinți: ba mă respectă! Adică știe, ea știe, câți bani le-a dat. Dar eu nu. Și ce poți să faci? Până unde să te cobori? Să spui o cifră? Să explici o cifră prin puterea de cumpărare, prin munca și inteligența depusă în obținerea ei, prin comparații cu salariul mediu, prin comparații cu investiții care ar presupune un cost echivalent, până unde să te cobori ca să obții respectul? Cobor din mașină, mașina pleacă vrum-vrum, o iau la pas spre stația de autobuz. Ajung în stație când autobuzul tocmai pleacă. Mă uit la el cu tristețe. Șoferul oprește și deschide o ușă. Urc repede și zic mulțumesc. Un ghiolban bătrân care așteaptă alt autobuz în stație strigă gâjâit după șofer: ceeeee amaaaabiiil eeești, fire-ai al dreacu! Mă răsucesc pe un călcâi, trec prin ușile de-abia închise ale autobuzului și dintr-un salt îl trântesc pe bătrân la pământ și încep să îi car pumni în față, până când simt cum îi crapă zigomaticele. Apoi îl apuc de păr și de urechi și îi izbesc în continuare țeasta de caldarâm, până simt că occipitalul s-a teșit. Morții mă-tii de cretin! În timpul ăsta, autobuzul mă așteaptă cu ușa deschisă. Călătorii din autobuz așteaptă cuminți, știind că m-am dus să le fac rost de mâncare. Mă urc din nou în autobuz și plecăm. Un copil povestește în șoaptă: am visat un înger; vorbea cu mine și mi-a zis și cum îl cheamă; și era micuț și stătea pe birou și mi-a zis și numele lui; și avea aripi și cerculeț luminos deasupra capului; și avea o voce așaa, subțirică și mi-a spus și numele lui. Și știi cum îl chema? Rudolf.

All ears