Era seară

Astăzi mergem să-i cunoști pe prietenii mei, îmi spunea. Ei nu sunt ca mine. Cred că o să-ți placă de ei. Cred că după ce îmi vei cunoaște prietenii, te vei uita cu alți ochi la mine. Nu m-ar fi deranjat să fie adevărat, dar faptul că localul era pavat cu plăci de marmură albe și negre ca o tablă de șah îmi dădea senzația că ar fi fost mai bine să stau acasă. Ne-am așezat și prietenii lui și-au pus coatele pe masă, și-au aranjat zâmbetele binevoitoare pe fețe, și-au însiropat ochii cu entuziasm și mi-au spus: suntem aici pentru a-ți modifica scârba. Nici măcar n-au zis dacă în sus sau în jos sau altcumva, iar de la primele fraze se așteptau și la primele rezultate și toată noaptea m-am simțit ca o plăcintă la cuptor, pe care gospodinele o încearcă din cinci în cinci minute cu scobitoarea sau cu furculița să vadă dacă s-a copt.

Tu. Pentru mine. Nu exiști. Jurista se uita în sus și îmi spunea chestia asta. Eram puțin încurcată de paradoxul adresării, am răspuns repede – știu. Apoi mi-am oferit în grabă câteva consolări: dar nici nu-mi trebuie, dar pentru tine nu există nimeni oricum, și dacă aș exista, cu ce m-ar încălzi. Înțelegeam că se dorea a fi o jignire dar aveam senzația aia interesantă că-n cazul ăsta pot să fac ce vreau și în același timp încercam să aplic diagnosticul diferențiat – cine există? cineva trebuie să existe și pentru femeia asta! Cine nu sunt eu?

Era seară, vremea era plăcută, umblam pe străzi rememorând persoanele cărora le eram îndatorată. Nu se poate să fie atât de multe, îmi spuneam, mă simțeam tot mai strivită sub ele, fizic, ca sub un bloc dărâmat peste mine, de sub care încercam să mă smulg, târându-mă milimetru cu milimetru, renunțând pentru asta când la o fâșie de piele, când la un os. Nicăieri în tot calvarul ăsta nu apăreau și celelalte persoane.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.